CETATEA LUI BUCUR * literatură , arte , cărţi

În acest ianuarie cu simboluri multiple, un itinerar către „sinele fiinţei româneşti, semănat uneori cu sacrificii, ar însemna o dublă călăuzire către noi înşine”. Este vorba despre revenirea într-un spaţiu sacru, Mânăstirea Putna – „Ierusalimul Neamului Românesc” – împreună cu Eminescu, poetul, care afirma aici, în 1870 că „în unire e tăria”.

EMINESCU ŞI PUTNA

Ca secretar al „Proiectului de program” pentru Serbarea de la Putna din 1870, studentul Eminescu implicat în mod hotărâtor în concepţia şi organizarea manifestărilor acestui eveniment, le realizează  pe două planuri: istoric şi spiritual. Considerând împrejurarea, că manifestarea se va ţine lângă mormântul lui Ştefan cel Mare a gândit că este un prilej favorabil ca ea să aibă şi un caracter naţional: „serbarea trebuie să devină şi purtătoarea unei idei. Ideea unităţii morale a naţiunii noastre”.

În articolul „Ecuilibrul”, Eminescu subliniază  „întemeierea identităţii noastre naţionale pe limbă şi artă….Artele şi literatura frumoasă trebuie să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul, o coardă nouă, originală, proprie”…

În momentul în care trimitea scrisoarea despre serbare, în 4 septembrie 1870, la revista „Convorbiri Literare” , apăruse deja poezia Epigonii, poem reprezentând o ars poetica – expresie a poeticii vizionare, prin care Eminescu reprezenta cu adevărat Noua direcţie în poezia română – statuată de Titu Maiorescu” (Dumitru Irimia). Semnificativă este şi precizarea făcută la proiectul romanului „Geniul pustiu”: „Aş vrea ca omenirea să fie ca prisma, una singură, strălucită, pătrunsă de lumină, care are însă atâtea culori….un curcubeu cu mii de nuanţe. Naţiunile nu sunt decât nuanţele prismatice ale Omenirei”…O imagine  a luminii sub semnul sacrului : „..Tu crezi că eu degeaba m-am scoborât  din stele/ Purtând pe frunte-mi raza a naţiunii mele?” (Poemul „Întunericul şi Poetul”).

Interesantă este şi imaginea lui Ştefan cel Mare „ care trece din temporalitatea istorică aflată în centrul pregătirilor şi desfăşurării Serbărilor de la Putna în temporalitatea mitică,…portret făcut în creaţia poetică şi publicistică .. în perspectivă sacră” (Zoe Dumitrescu Buşulenga)…

„În Epigonii (1870), subliniază cercetătorul Dumitru Irimia, voievodul este reprezentat printr-o metaforă plasticizantă în evocarea poeziei lui Alecsandri:   „ EL revocă-n dulci icoane a istoriei minune,/ Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbrul sobru şi regal.”  Eminescu îl  prezintă şi ca „mântuitor al fiinţei istorice a neamului în raport cu Iisus Hristos: „Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei, Stefan cel Mare cu spada cea de flăcări a dreptului.

Despre credinţă, despre legătura sa cu religia, oprindu-se la început, numai la raporturile dintre Dumnezeu şi lume,   Roza del Conte afirmă>>>>>

Într-o dimineaţa,

Dumnezeu

s-a sculat vesel şi binedispus!

.

A închis vântul în cămară,

a alungat norii,

a scos din priză fulgerele,

a oprit cutremurele şi valurile

şi a stins focul sub cazanele vulcanilor!

În ziua aceea nu se făceau războinici,

nici terorişti, nici mercenari…

.

Dumnezeu avea nevoie de

linişte şi pace!

Venise vremea să împartă

meseriile la români!

>>>>>

INVOCAŢIE:

Vino-mi-te, vino iară,
şi te adă,  adă-mi-te,
să aprinzi o stea amară
dintre stele nemurite.
.
Adu-mi viaţă din murire,
trage-mi cerul în priviri,
Mlajă întru nălucire
Pân’ la primele iviri
.
Ale tainicei Selene
Raiul înviind în gând,
când se prăbuşeşte-n vene
Sângele de dor, plângând…
.
Vino, palide Luceafăr,
ca pe valuri reci călcând
din imperiul încă teafăr
părăsit de nu ştiu când.
.
Vino să-mi aduci prinosul
şi pe frunte-aşează-mi laur
vin cu Dumnezeu Hristosul
pacea s-o presari pe plaur.

>>>>>

Motto:

TRECEA  EMINUL

Ca un “memento mori” pe sub plopi

treceai cu ianuarie impar…

Pe-aici nu s-a-ntâmplat

decât o poezie tristă…

Câte un gând hoinar pe nuferi,

câte-o iubire-albastră-n cupe

şi uneori se face seară pe deal…

Abia atunci îmi amintesc de tine

şi verbul devine fraged

ca dintru începuturi…

(Limba română mai are acolade

de epigoni cu şcoli înalte)…

Eu, Cătălina, privesc spre zenit

în aşternerea clipei tale în stea…

Mai vii, Emin! Poeţii-şi dorm

nestinsa geană din tei

în lungul prilej al durerii…

Dacă Mihai Eminescu ar fi păşit în viaţă peste pragul veacului zbaterilor noastre, altfel ar fi fost sonorizate troienele de critici literare ninse în ani peste Luceafăr? Retorica variantelor acestei întrebări se poate afla nu în vastul material bibliografic, nu în comprehensiunea atâtor şi atâtor mari autori aşternuţi pe calea-I stelară,  nu în viaţa Lui fostă viitoare. Unde aşadar? În Marele „NU”!>>>>>

Nu, Eminescu n-a apărut din neant. Eminescu n-a fost un dar întâmplător al Providenţei. N-a fost un simplu peregrin care a bătut în ceas târziu de noapte la porţile din Carpaţi ale Poeziei. Nu, n-a fost un lunatic, n-a fost un fanatic. Şi necum un stâlp al lupanarelor pomenite de el în „Junii corupţi” şi „Ai noştri tineri”. Eminescu n-a fost, cel puţin în plan literar, un om al zădărniciei, al speranţelor deşarte, al iluziilor pierdute. Şi, mai ales, n-a fost un bolid rătăcitor pe căile azurului, ce s-a stins, istovit, în abisurile nefiinţei…

Eminescu a fost un Făt-Frumos al unor mari principii şi idealuri, ivit direct din poveştile şi basmele noastre. El s-a întrupat din lumea satului autohton, din murmurul izvoarelor şi din freamătul codrilor, din mireasma florilor de tei, din farmecul inefabil al doinei şi folclorului românesc. Cartea lui de identitate şi legitimare au constituit-o îndelungata istorie şi nobleţea sufletească a stirpei sale ancestrale. Nimeni n-a cunoscut mai bine ca el scrierile de căpătâi ale neamului – cronicile bătrâne şi înţelepte -, creaţia literară a tuturor celor dinaintea sa, care au durat acel minunat fagure de miere al rostirii româneşti.

Astfel, Eminescu este suma unor acumulări seculare, este rezultanta, chintesenţa inteligenţei poporului nostru ajunsă la punctul ei de maximă manifestare.

„Sunt român şi punctum!” Răspunsul dat cândva de Poet este unul de supremă mândrie naţionalâ. Un sublim omagiu adus celor în mijlocul cărora s-a născut şi s-a format, ca o fiinţă complexă, emblematică, purtând pe fruntea sa înrourată cununa de lauri a unui ales sui-generis al Poeziei…>>>>>>

Înainte de a-şi continua studiile la Viena şi Berlin, aici, la Blaj, a învăţat şi cel mai mare poet român şi unul dintre cei mai de seamă lirici ai literaturii naţionale, Mihai Eminescu. În Transilvania, la revista enciclopedică şi de literatură Familia, una dintre cele mai valoroase publicaţii din a doua jumătate a secolului 19, apărută sub conducerea lui Iosif Vulcan mai întâi la Pesta şi apoi la Oradea, Mihai Eminescu a debutat cu versuri patriotice şi de dragoste. În numărul din februarie-martie al revistei, din anul 1866, Iosif Vulcan îi schimbă şi numele din Eminovici în Eminescu. Apoi, timp de treisprezece ani, Eminescu a fost prezent în presa literară sau politică, cu poeme, articole sau scrieri epice, care îl consacră ca talent original, deosebit de sensibil şi profund.

Îmbolnăvindu-se grav, Eminescu n-a mai publicat decât sporadic. Doborât de boală, lipsit de ajutoarele materiale necesare, el a dus până la sfârşitul vieţii o existenţă tragică, supus unor condiţii de mizerie umilitoare. Singurul volum, „Poezii”, a fost tipărit şi a apărut în timpul vieţii marelui poet al românilor, dar nu reunea decât o mică parte din creaţia poetică eminesciană. Caietele manuscrise în care au fost păstrate numeroasele sale poeme, editate postum, vădesc aria largă a preocupărilor tematice ale „Luceafărului poeziei româneşti”, modul inedit de a aborda problemele, fantezia sa bogată, înalta sa conştiinţă şi scrupulozitate artistică.

Profund naţională prin izvoarele ei folclorice şi prin strânsă legătură cu istoria de lupte a înaintaşilor, cu natura patriei, cu valorile noastre culturale, creaţia lui Eminescu exprimă la un înalt nivel de sinteză artistică bogăţia sufletească a poporului român. >>>>>>

Mi-au venit în minte, aduse de un gând răzleţ, următoarele versuri despre demnitate scrise în urmă cu peste o sută de ani:

Din zei de-am fi scoborâtori,
C-o moarte tot suntem datori!
Totuna e dac-ai murit
Flăcău ori moş îngârbovit;
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori câine-nlănţuit.

(G Coşbuc – Decebal către popor)

Acest mesaj a lui Decebal, regele dacilor m-a purtat fulgerător pe tunelul istoriei, şi scanner-ul memoriei căuta, căuta acea rugăciune a unui  dac, cu siguranţă un înţelept cu a cărui gânduri numai Eminescu a putut intra în rezonanţă anulând veacurile, aducându-l în prim planul presei sfârşitului de secol nouăsprezece,  ca prin intermediul acesteia să ajungă la popor, să-l trezească, pentru că Eminescu a fost un trezitor al neamului său! Redau doar prima parte a acestei poezii şi propun ca nimeni să nu mai citească partea a doua , cea cu blestemele, pentru că se ştie că energetic, putem atrage forţele răului. Ele nu aşteaptă să fie de două ori invocate, pentru că sălăşuiesc printre oameni, în oameni.

Rugăciunea unui dac

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeuna,
Căci unul erau toate şi totul era una;

>>>>>

Poetul cu umbra sa de nalbă

Porni la drum prin lume…

Pelerin.

Condus de-un curcubeu,

Topit în şase zile. E oare un Destin?

Şi merse zeci de mile…

O zi rămase însă,  albă.

Şi cugetă, ca-n faţa unei glume…

-          Ce-nseamnă, oare?

Glorie ?  Sau poate…un Declin?

-O, nu ! Îi zise Umbra

O pierdere aduce şi . ..câştigul,

Profiturilor tale!

E darul tău, de vers întămâiat

În ziua şaptea. E univers

Şi lacrimi. Iubire-n echilibrul

Poetului din tine.  Văpaie răsărită…

În  Ziua Poeziei.

>>>>>>

În codrii fără capăt, verdea zare
A frunzelor, a ierburilor, lin
M-acoperă, de vis şi vreme plin,
Într-un vârtej de umbre mişcătoare.
Copitele, pe drumul de pământ,
Se-aud distinct, ca inima. Şi-n gene
Port toată mierea micilor poiene
Ce mă-nsoţesc vibrând, din când în când.
În vis e cavalcada ? Sau aieve ?
Imensa bucurie de a fi
Etern, într-o eternă noapte-zi,
Îmi umple gându-asemeni unei seve.
Am fost. Voi fi. Fusesem. Sunt. Ce preţ
Mai au acum aproape şi departe ?
În ochiul amintirii fără moarte
Alunecă şi cal şi călăreţ.
Mă recunosc în mine însumi. Sunt
Cel ce purtase-o tulbure armură,
Cel ce ascultă-n dimineaţa pură
Copitele pe drumul de pământ.
Şi-naintez sub coama foşnitoare
A negrilor stejari. Spre tine vin,
Frumoasa mea, de vis, de vreme plin —
În codrii fără capăt, verdea zare…

Cea mai frumoasă poveste de iubire a literaturii române

Dacă vrei să scrii despre Veronica Micle, să îi citeşti poeziile sau corespondenţa, să ţi-o imaginezi văzând-o cu ochii minţii, nu poţi s-o faci decât luând-o împreună cu Mihai Eminescu, căci dragostea ce i-a legat, a creat şi cele mai frumoase poezii de dragoste ale limbii noastre şi cea mai frumoasă poveste de iubire a literaturii române.

Gândind la frumoasa lor poveste de dragoste, cred că puţine sunt femeile care să nu fi visat să fie iubite ca Veronica, şi puţini bărbaţii care să nu fi visat să întâlnească iubirea întruchipată într-o femeie asemenea ei.

Iubirea dintre acest “înger blond”, Veronica şi Eminescu a fost mare, adâncă, a învins totul şi a reuşit să existe dincolo de răutăţile unor oameni care îi voiau despărţiţi. Iubirea tuturor a fost eclipsată de acea mare iubire a unui “chip de înger drăgălaş”. Eminescu, poetul-om, a fost fascinat de frumuseţea feminină a Veronicăi. Au fost şi câteva “focuri de paie” stârnite de Cleopatra Lecca-Poenaru sau de Mite Kremnitz, dar chipul Veronicăi le-a sters repede urma. Fata ei, Virginia Gruber scria : “Mama a fost plină de viaţă, plină de farmec, frumoasă, doamnă perfectă şi avea o voce superbă. În societatea aleasă pe care o vizita, din cauza acestor calităţi superioare, făcea umbră întotdeauna în jurul celorlalte femei”. >>>>>

INTERVIU CU SCRIITORUL SPANIOL MARTIN CID DESPRE ULTIMA SA CARTE „EMINESCU ŞI CELE ŞAPTE PĂCATE”

I will be brief. Your noble son is mad.
Mad call I it, for, to define true madness,
What is’t but to be nothing else but mad?
But let that go.

(William Shakespeare:

Hamlet, the Prince of Denmark;

Act 2, Scene2)

„Păşind alături de Eminescu, descoperim nu doar poetul, ci şi sufletul de poet pe care toţi îl purtăm în noi şi care se zbate să iasă afară, prin vise sau pe o bucată de hârtie.”

Martín Cid s-a născut în Oviedo, Spania, în 1976. Este autorul a trei romane  şi a numeroase nuvele (publicate şi în volumul „Relatos Cortos”), proză scurtă, articole de caracter literar, publicate în diverse reviste literare din Spania. Este directorul şi fondatorul revistei bilingve (spaniolă-engleză) de artă şi literatură „Yareah Magazine”. Ultimul său roman, „Eminescu şi cele 7 păcate capitale”, care se afla în curs de publicare, îl are ca personaj principal pe poetul Mihai Eminescu.

***

E.D. Sufăr şi eu de boala naţională ale cărei simptome includ, pe lângă adorare, credinţa fermă că Eminescu nu poate fi înţeles pe deplin de către un cititor străin, oricât de fidelă ar fi traducerea, oricât de profund şi intuitiv ar fi cititorul. Am început cu reticenţă lectura ultimului dvs. roman, „Eminescu şi cele 7 păcate capitale”, dar, la sfârşit, m-am întrebat despre adevărul acestei teorii. Dvs.  arătaţi nu doar o bună cunoaştere a operei  poetului dar şi a vieţii sale şi a multor altor realităţi româneşti, cititorul descoperind, cu mirare, în dvs., un spirit de intuiţie orientală. Cum a început călătoria Dvs. prin universul eminescian?>>>>>

DE VORBĂ CU BUNI

„Visele  nu mă costă nimic şi uneori, ele sunt atât  de frumoase… !!!”, obişnuieşte să spună scriitoarea Elena Buică, autoarea volumelor “Crâmpeie de viaţă”, “Gând purtat de dor”, “Prin sita vremii”, “Oglindiri”. Născută  în ianuarie 1933, în comuna Ţigăneşti, judeţul Teleorman, Elena Buică mărturiseşte că în viaţă, le datorează totul părinţilor săi care i-au insuflat dragostea pentru carte, pentru cultură, pentru artă, dar şi pentru perseverenţă în muncă, pentru autodepăşire şi pentru valori morale superioare. De altfel, acesta a fost şi unul din motivele ce au contribuit la decizia ei de a studia la Facultatea de Limba şi literatura română din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, pe care o absolvă în 1965. Ca profesor de limba şi literatura română, Elena Buică a avut întotdeauna dragoste de copii şi a încercat să fie un model de referinţă pentru elevii săi. În 1998, scriitoarea părăseşte România şi îşi urmează fiica şi pe soţul acesteia, stabilţi din 1993 în Canada. În prezent, Elena Buică locuieşte la Toronto, oraş pe care l-a ales nu doar pentru că i se părea mai aproape de visul american, ci şi pentru că este situat pe aceeaşi paralelă cu meleagurile unde ea însăşi a văzut lumina zilei. Când a luat hotărârea strămutării, scriitoarea a ştiut că va plăti un preţ, însă în opinia sa, este important să înveţi  să laşi evenimentele să curgă, să te avânţi în vâltoarea viitorului şi să scrii o nouă pagină în cartea vieţii.

„Scriu din dragoste de oameni”

- Cine este Buni?

- Vă răspund cu un fragment din proza scurtă “Despre scrierile mele”: „“Cine sunt eu? Cu zestrea primită de la părinţi, de la oamenii din mijlocul cărora m-am înălţat, de la dascăli şi cărţi, cu ce am adăugat eu în dorinţa de a-mi contura personalitatea, am vrut să fiu un om în inima căruia să cânte viorile, să strălucească florile în culori proaspete, să răsune trilurile pasărilor, să fie lumină, căldură şi bunătate, să fie cerul senin în care să plutească îngerul păcii şi al dragostei”. Din tot ce am vrut, poate că s-a împlinit câte ceva, aşa mi-ar place.

>>>>>>

Volumul intitulat Casa cu ferestre luminate, apărut în editura Sport Turism 1985, scris de Elisabeta Iosif, poate fi considerat o carte de referinţă a memorialisticii româneşti.

Cine nu doreşte să lase toate problemele vieţii deoparte pentru câteva zile şi să plece într-o călătorie de suflet? Sigur, poţi pleca şi peste mări şi ţări, dar acolo n-ai să găseşti niciodată Casa cu ferestre luminate în care se află vestitul Salon literar unde  se întruneau membrii Societăţii Junimea din Iaşi, locul unde îşi desfăşurau şedinţele de cenaclu, salon în care aerul a vibrat, pus în mişcare de vocile marilor creatori ai literaturii moderne Eminescu, Creangă, Vasile Alecsandri şi mai târziu Mihai Sadoveanu!

Acolo vei afla multe cu siguranţă multe din scrierile lor remarcabile, din nefericire rămase nerăsfoite în ultima vreme, şi te va apuca dorul să urci în Copou unde „teiul nalt şi vechi” stă încins cu brâu de fier şi aşteaptă ca cei osteniţi de drum şi mai ales de zgomotul lumii, să se aşeze pe o bancă din apropiere şi să mediteze la vremurile apuse.

Ne poartă mai departe autoarea, alături de un grup de tineri care o însoţesc – ca în ritualurile magice când tinerii sunt iniţiaţi în preluarea şi păstrarea secretelor de la Înţelepţii comunităţii- şi ajungem aproape plutind cu duhul, fie la  Bălceşti, pe Topolog în Vallachia ( nume cu care italienii prin 1852 când la Palermo se stingea Prinţul Revoluţiei Române, autorul monumentalei lucrări „Istoria  românilor sub Mihai Voievod Viteazul” încă numeau teritoriul Ţării Româneşti, deoarece ne reamintim că romanii interziseseră folosirea numelui de Dacia – care ocupa un teritoriu întins peste graniţele României Mari din perioada interbelică), fie „în slobod sat crăiesc la poalele Munţilor Carpaţi” adică în Răşinarii poetului O. Goga. Bineînţeles că vom călători prin toată  ţara, de la Şiria lui Slavici până la Ruginoasa, după care ne putem odihni pe valea Prahovei în balconul Casei memoriale Cezar Petrescu de unde să admirăm Uriaşul, ori la Vălenii de Munte să ne mai minunăm încă o dată de inteligenţa şi puterea de muncă a celui care s-a dedicat cercetării istoriei patriei şi a lumii.>>>>>

Convenţia de la Paris din 1858 şi Unirea Principatelor Române Moldova şi Ţara Românească sub Cuza Vodă

Anul acesta se împlinesc 152 (o sută cincizeci şi doi) de ani de la încheierea Convenţiei de la Paris, din 1858, moment istoric important în devenirea statului român modern.

Textul acestei Convenţii a constituit baza unei lucrări de dimensiuni liliputane (L = 8,5 cm; l = 6,5 cm şi gr = 3,5 cm), apărută la Tipografia C.A. Rosetti, în 1859.

Pe parcursul a 665 de pagini, în limba franceză şi română, cu infuzie de elemente chirilice (specific scrierii mijlocului de sec. XIX, de trecere de la alfabetul chirilic la cel latin), cartea cuprinde, integral, alături de textul Convenţiei şi documentele anexe, precum şi protocoalele celor 19 şedinţe ale reprezentanţilor puterilor semnatare, din perioada 22 mai-19 august 1858.

Un astfel de exemplar s-a păstrat, peste timp, în arhiva Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I” (în continuare M.M.N.), în cadrul colecţiei „Carte veche şi rară”.>>>>>>

Valeria Bălescu

( isldvaleria_balescu@yahoo.com )

Elena Armenescu Ciuhrii, medic şi scriitoare, este preşedinta Fundaţiei Mirabilis – Medicină Alternativă (ONG club UNESCO), secretar general al Uniunii Naţionale a Femeilor din Romania (UNFR), vicepreşedinte al Academiei Dacoromâne, membră a Uniunii Medicilor Scriitori şi Publicişti din România şi membră a Uniunii Scriitorilor din România. Născută la  22 mai 1948, în  localitatea Tătărăşti de Sus, judeţul Teleorman, Elena Armenescu Ciuhrii îşi aminteşte cu dragoste de părinţii săi. Tatăl a fost cel care a educat-o pe viitoarea scriitoare  în spiritul respectului faţă de valorile trecutului şi ale dreptăţii. Mama, fire visătoare şi religioasă, iubitoare a curăţeniei interioare şi exterioare, i-a oferit acesteia nu doar căldura unui cămin, ci şi înţelepciunea vieţii, pe care a descoperit-o pe paginile Bibliei. Licenţiată în 1972, a Facultăţii de medicină din Timişoara, Elena Armenescu Ciuhrii este autoarea volumelor  “Ferestrele somnului”, “Regatul ascuns”, ‘Exodul uitării”, “Dictatura iubirii”, “Strigăt spre lumină”, “Memoria statuilor”, „Iubirea împărătească”. Scriitoarea este acum căsătorită cu Dr. Doc. Mircea Ciuhrii, virusolog de prestigiu internaţional, inventator în biotehnologie, deţinător a numeroase brevete de invenţie, şi are doi fii, amândoi licenţiaţi în medicină.

„Am început să scriu ca să nu mă mai simt singură”

- Cum s-a născut pasiunea dvs. pentru medicină şi pentru scris?

- Empatia pentru  oamenii în suferinţă, sentimentele altruiste, umanismul, armonia care se poate găsi doar în starea de bine, de sănătate, dorinţa de a vedea în jurul meu oameni plini de viaţă mi-au îndreptat paşii spre medicină. După ce m-am liniştit, în sensul că terminasem cu examenele grele prin care mi-am asigurat exercitarea profesiei de medic, am avut răgazul necesar şi m-am reîntors la vechile mele pasiuni: literatura, istoria, religia. Eram în perioada dictaturii comuniste şi aveam timp mai mult decât în anii care au urmat după 1990. Cărţi, slavă Domnului, găseam de cumpărat atât de la librării, anticariat cât şi din biserici – acum avem o bibliotecă foarte bogată!>>>>>

DESCOPERIRE

La margine de drum m-abandonez în iarbă

Mintea-mi îngenunchez lângă un plop

Şi raze curg din ochii mei potop

Spre infinitul cerului , să-l soarbă.

.

Fantastic este plopul! un mândru solitar

Gigant orfeic,înfiorat de  revărsatu-albastru

Ca ochiul când priveşte statui din alabastru

Şi ornamente sacre din os şi chihlimbar…

.

Ce linişte ancestrală! Ce lungă e secunda!

Ce luminos e norul, ce orbitor e gândul

Ce vrăjitor e vântul ce vine cu descântul

Când fruntea ţi-o atinge-n treacăt unda!

>>>>>

REPORTAJ DIN ŢARA SFÂNTĂ

Tel Aviv –ul a împlinit, în 2009, 100 de ani! A avut loc festivitatea oficială a acestui eveniment, care a declaşat  o serie de manifestări publice. Asta – în clădirea vechii Primării a oraşului, din piaţa Bialik. Strada care duce către acest loc a fost „reconstituită”, căpătase înfăţişarea pe care o avusese în primii săi ani de existenţă, adică cu un secol în urmă… N-au lipsit vânzătorii de sifon, văcsuitori de ghete (lustragiii), trasurile-căruţă care anticipau, desigur, taxiurile de azi… Preşedintele Israelui, Şimon Peres, care a copilărit în Tel Aviv, a spus, printre altele, că oraşul acesta e un oraş al dragostei, un oraş colorat şi furtunos…

Tal Aviv. În traducere – „Colina Primăverii#. Un oraş extraordinar. Frumos şi urât şi plin de contraste, catifelat şi aspru, aristocratic şi popular, dinamic şi liniştit, ultra-modern şi mizerabil. Şi unic. Aş vrea să vi-l prezint aşa cum este,dar mai ales aşa cum îl văd şi îl cunosc eu. O poveste făcută din mai multe povesti. O poveste adevărată – îmi asum acest risc –  de pe malul Mării Mediterane. Din Israel.

O mare albastru – verzuie. O mare caldă, bună, puternică, imensă. Un oraş la margine de imensitate. Vecin cu infinitul Mării şi aflat în continuarea lui. La începerea construcţiei sale, în urmă cu 100 de ani, era vecin şi cu deşertul. Alt pustiu, altă imensitate, alt infinit. Oamenii – între două infinituri –  au visat la o primăvară a vieţii. Au visat printre coline de nisip. Au visat în deşert. Dar nu în zadar. Azi metropola Tel Aviv, Colina Primăverii (sau „Colonia primăverii”), e un spaţiu citadin cu un milion de locuitori. Teritoriul său urban include, pe lângă Tel Avivul propriuzis, o serie de oraşe satelit: Ramat Gan, Petah Tikva, Ghivataim, Bnei Brak, Bat Yam, Holon, Rişon Le Ţion, Ramat Haşaron, Herţlia…>>>>>

Volumul de versuri al lui George Roca – bine cunoscut ziarist român ce vieţuieşte în Australia – , volum ce dă titlul acestui modest comentariu, apărut la Editura Anamarol, Bucureşti, în toamna anului trecut, aduce o experienţă literar-existenţială foarte interesantă, din mai multe puncte de vedere. Mai întâi, în ce priveşte relaţia scriitură virtuală – scriitură de factură tradiţională. Cele două versiuni se află într-o relaţie deopotrivă de alternanţă şi de concomitenţă, ba chiar de necesară complementaritate, una sprijinind-o şi declanşând mecanismul celeilalte, atunci când rolul aceleia sau al celeilalte, în reconfigurarea şi revigorarea eului, s-a încheiat (pentru moment). Apoi, sub raportul tematic. Două par a fi motivele majore ce generează discursul – nostalgia (forma atenuată a dorului şi a melancoliei; să se vadă Nostalgie, Transilvania, Ardeal etc.) şi reveria (modalitate imaginară de acces imediat la un loc şi într-un spaţiu îndepărtate, greu tangibile): „Încercăm cu toţii să supravieţuim/ în secolul acesta al turbulenţei/ creându-ne în imaginaţie/ mici insule/ unde evadăm atunci când/ nu mai putem face faţă/ uraganelor şi cutremurelor/ care ne înconjoară…”(Insula fericirii).

În fine, ceea ce defineşte, aş zice esenţial, acest text este atitudinea, perspectiva poetului asupra propriei vieţi, asupra semenilor, asupra mediului natural şi social, asupra existenţei în genere. Într-o vreme a enunţurilor sumbre si dezamăgite, a disperărilor postromantice, post expresioniste, post existenţialiste, George Roca are curajul de a fi optimist.>>>>>

peste povârnişuri de aur, ţipete roşii sparg cerul de opal,
bogăţia de miresme prăvălită peste lume
asemeni unui uriaş dor neauzit…
petale de vise
cântece violet,
sori adormiţi ..
de parcă ai călătorii
în propriile sentimente
în dangătul de aur
amintirile se poleiesc
devin poveşti
devin legende
ce vor fi spuse la gura sobei în curând..
–

Cu drag,

Camelia Radu

Dublul meu în Duh

Este un alb porumbel

Ce nu poate umbla singur.

.

Scânteietoarele, mirabilele

prea plinele Tale

Izvoare

Mă umplu,

Mă învăluiesc simplu

Din creştet până la picioare

Şi sunt la masa şi la cina Ta,

Doamne

Amfora plină cu vinul vieţii

Aflată

În divinele, nevăzutele

Mâinile Tale.

.

Doamne!

Ai grijă, nu mă lăsa

Nu mă scăpa, cioburi să devin

Sunt amfora Ta plină cu vin!>>>>>>

VĂ RECOMANDĂM SPRE LECTURĂ O CARTE FOLOSITOARE PENTRU SUFLET

Prezentare:

„Mic îndreptar de terapie divină” – breviar sufletesc” - poate reprezenta o „carte de căpătâi” şi un „îndreptar” de mult folos pentru fiecare din noi care acceptăm întru totul că Mântuitorul Iisus Hristos a coborât din slava cerească, luând chip de rob, pentru ca omenirea să fie reabilitată şi absolvită de păcatul neascultării protopărinţilor noştri.

Structurată în cele trei cărţi: „Pâine pentru suflet – Sfaturi creştine”; „Reflecţii creştine. Gândeşte-te la sufletul tău”; şi „Modelul sfinţilor” - şi presărate precum câmpul cu grâu cu macii poemele creştine, atât de înmiresmate, lucrarea părintelui Radu Botiş se vrea o reală povăţuire, dar totodată şi un semnal de alarmă atât pentru copilul care începe să cunoască rolul şi rostul pe care îl reprezintă viaţa împlinită cu fapte bune, cât şi pentru omul matur care trebuie să fie pregătit în permanenţă pentru întâlnirea cu Salvatorul său.

Rugăciunea, smerenia, răbdarea, înfrânarea, învăţătura adevărată, încercările, puterea harului divin, credinţa, nădejdea şi dragostea, trebuie să încerce inimile noastre, căci fără de toate acestea, trăim în zadar pe pământ. Omul fiind creat pentru preamărirea lui Dumnezeu, poate să desluşească în aceste învăţături lesne de parcurs, frumuseţea „unui cer şi a unui pământ nou” – pentru împlinitorii voii Tatălui Ceresc.

Încă din şcoală (în cadrul orelor de religie), dacă vor fi cunoscute aceste „Sfaturi…”, vor contribui cu siguranţă la formarea adultului de mai târziu; copilul de azi va conştientiza că şi el face parte din rândul acestei Biserici Luptătoare de pe pământ, contribuind totodată la măreţul plan de mântuire pentru care, Cel fără de păcat sa supus voii lui Dumnezeu, ajungând să fie răstignit pe cruce pentru păcatele şi fărădelegile noastre. Hotărât să lupte împotriva răului, întru desăvârşire, creştinul va reuşi să aprofundeze rostul încercărilor prin care trece adeseori, având conştiinţa sa porunca răbdării şi a iubirii.>>>>>>

Moto: „Nu-mi lipseşte nimic din ceea ce nu trebuie nimănui” -Adrian Botez-

MIC ÎNDREPTAR DE TERAPIE DIVINĂ

-reflecţii spirituale-

*Întreg poţi fi doar împărţindu-te.

*Orice suflet e o rotiţă infimă în angrenajul iubirii divine.

*Iubirea şi păcatul. Păcatul iubirii nu e atât de mare ca iubirea păcatului.

*De ochii lumii păcatul calcă în vârful picioarelor.

*Nu cunosc decât o singură răzbunare: Iertarea. Şi ca să te pedepsesc, te voi iubi toată viaţa.

*Cea mai înaltă civilizaţie: civilizaţia iubirii de aproapele.

*În lipsa iubirii, spiritul se moleşeşte.

*Ateul: Pentru mine nu există Dumnezeu. Credinciosul: Pentru mine lumea nu mai există. Nihilistul: Pentru mine nimic nu există.

*Fără Tine mă simt ca un vapor fără ancoră.

*În credinţă, efemerul poate deveni veşnicie.

*Mi-am pierdut…harul. Ajută-mă să-l redobândesc.

*Hai să ne întâlnim diseară… în rugăciune.

*Gestul cel mai rotund: acela al împreunării palmelor în rugăciune.

*Trăieşte aşa cum te rogi: cu smerenie, cu blânţele, cu ardoare. Şi nu te ruga aşa cum trăieşti: în grabă, cu egoism, cu trufie.>>>>>

Iisus vorbeşte sufletului credincios

1.Voi auzi cuvântul Domnului care vorbeşte în inima mea; fericit este sufletul care Îl aude pe Domnul Dumnezeu vorbind înlãuntrul sãu şi care primeşte din gura Sa cuvinte de mângâiere.

Fericite sunt urechile care ascultã întotdeauna glasul Domnului fãrã sã ia seama la vuietul lumii.

Fericite sunt urechile care nu se îngrijesc de ce vorbeşte lumea, ci cautã sã pãtrundã la inima în care Hristos locuieşte.

Ferice de ochii care nu se uitã la faţa lucrurilor, ci, dimpotrivã cerceteazã cu deamãnuntul pãrţile ascunse ale lor.

Ferice de cei care pricep adâncul inimii omeneşti şi de cei care se trudesc în fiecare zi pentru a înţelege tainele cerului.

Ferice de cei care se bucurã când se gândesc la Dumnezeu dar şi de cei care au rupt legãturile cu lumea.

O! Suflete al meu, gândeşte-te la toate aceste lucruri, închide uşa poftelor trupeşti pentru a putea auzi ceea ce îţi spune Domnul

Dumnezeu în inima ta.

2. Cuvintele Mântuitorului grãiesc ţie:,,Eu sunt scãparea ta, eu sunt pacea şi viaţa ta. Vino lângã Mine pentru a gãsi odihnã sufletului tãu, lasã cele trecãtoare şi nu te gândi decât la veşnicie”.

Aratã-mi Doamne calea Ta>>>>>

ECOURI AUSTRALIENE LA „MIC ÎNDREPTAR DE TERAPIE DIVINĂ”

Iubitei Doamne Cezarina Adamescu,

Părintelui Radu Botiş,

Domnului Constantin Vlaicu,

Prea Creştini Fraţi ai mei,

Doar două cuvinte doresc să aşez în această scrisoare: Mulţumire şi Recunoştinţă!

Mulţumiri dragii mei pentru “Mic îndreptar de terapie Divină”, citit azi în NewAgero, şi Recunoştinţă în faţa Divinităţii, că din acest Mic îndreptar de terapie Divină, la fiecare aliniat îmi tresaltă inima. Eu sunt ortodox ca şi părintele Radu Botiş, ca şi Constantin Vlaicu şi dumitale catolică franciscană, nici o deosebire la suflete, aşa simt acum! Confesiunile sau nu ştiu cum să numesc eu subiectivismele astea ale oamenilor, sunt o treabă pământească, pe când iubirea/credinţa e sângele ce trece comun prin fiecare. Dragă Cezara, iartă-mi copilăria dar eu cu acest gând mă hrănesc. Mai observ că judecata dreaptă o face Dumnezeu, şi asta fără alegeri rasiale, confesionale sau de stări materiale, adică a fi sarac sau bogat. Eu am fost copil de oameni sărmani, dar Dumnezeu mi-a dat atâta bogăţie sufleteasca încât pot fi un adevarat poet. Dar ce poet? Din acela care ştie că fără Dumnezeu, cum zici dumitale în “Micul (marele) îndreptar” nimic nu are durabilitate. Pentru mine de exemplu, crede-mă CEZARINA, dacă aud din gura unui om grăind Limba Românească, îl consider frate. Apoi, după faptă îmi place să apreciez omul, aşa îmi spune conştiinţa mea creştină ortodoxă, iar când faptele sunt rele şi nu ne plac, nu ne plac – pentru că sunt rele, nu pentru că înfăptuitorul de rele aparţine altei etnii sau naţii.>>>>>

MEMORIA GREU ÎNCERCATĂ…

Razele sorelui de dimineaţă mângîie „Oraşul florilor”, Timişoara. Ridicând privirea peste izvorul cu apă termală, nu poţi să nu remarci clădirea cu lei înaripaţi, simbol veneţian, o alta cu turnuri şi turnuleţe stil maghiar 1900 şi o farmacie cu aceeaşi destinaţie de la începuturi. Toate vorbesc despre vremuri de altădată, despre un decembrie mult mai aproape de noi şi sufletele noastre, despre acel decembrie ’89 al curajului, rezistenţei şi speranţei. Memoria greu încercată a Timişoarei vorbeşte însă pretutindeni. Ca în fiecare an, din decembrie 1989 încoace, timişorenii îşi plâng morţii Revoluţiei şi omagiază momentul în care Timişoara devenea, pe 20 decembrie, primul oraş liber din România. Acum când au trecut 20 de ani de la acele momente pline de speranţă şi curaj, ne amintim de oamenii care eram atunci şi de spiritul libertăţii care ne stăpânea sufletele. Este timpul potrivit pentru aducere aminte şi reculegere faţă de cei care s-au sacrificat pentru idealul unei vieţi libere, mai bune. Avem datoria să le cinstim memoria ducând o viaţă după principiile pentru care ei au luptat. Dumnezeu să-i odihnească în pace!

Au trecut aşadar 20 ani de la scânteia care a declanşat incendiul Revoluţiei… Istoria a vrut ca acest lucru să se întâmple la Timişoara, oraş ce va rămâne, indiferent de mersul vremii, în posesia unui fanion ce-i dă dreptul să se mândrească cu faptul de a fi fost locul unde, în zidul care ne despărţea de libertate, s-a produs prima spărtură. Cinci zile mai târziu întregul edificiu al dictaturii urma să se prăbuşească sub presiunea enormă a unei nemulţumiri populare îndelung ţinută în frâu. >>>>>>

SPRE ETERNITATE

30 decembrie 2009, 02:26

———–

>>>>>

Aşa cum bine a spus fratele nostru întru cuget românesc, Poetul Grigore Vieru, Poezia a avut întotdeauna drept sfântă menire „să încurajeze soarele să răsară şi femeia să nască”.

Am citat aceste cuvinte nu întâmplător. Ele îmi aduc aminte de salba de simţăminte care mi-au răscolit fiinţa în acel an crucial 1989, când la grădina de vară a urbei noastre, ne-a fost dăruit de către Opera Română din Iaşi, un neuitat spectacol intitulat: „Eu vin din Munţii Latiniei”, spectacol de cuget şi simţire românească, în care cele două arte, Poezia şi Muzica s-au împletit în chipul cel mai armonios, atingând culmile desăvârşirii.

Îl avea ca protagonist pe Grigore Vieru, fratele nostru de suflet şi sânge, alături de Silvia şi Anatol Chiriac, Iurii Sadovnic şi Grupul Legenda.

Sunt 19 ani de atunci dar parcă a fost ieri. Ca simplă spectatoare, am fost confruntată în ziua aceea cu o privelişte cel puţin insolită: când am ajuns în micul scuar din faţa grădinii cinematografului Central, unde se aflau sute de oameni nerăbdători să-şi manifeste simpatia şi admiraţia, precipitându-mă spre intrare, am dat piept cu un nesfârşit cordon de oameni ai ordinii publice, înarmaţi cu bastoane de cauciuc, însoţiţi de câini lup şi purtând ţignale stridente şi alte asemenea arsenale.

Străjuiau intrările stând la distanţă de 2 metri unul de altul şi păzeau – ce? Un artist? Un mare poet universal? Un grup folk? Cântăreţi de profesie? Ce comedie!

Dar oare Nichita a fost şi el păzit la Struga, când a fost încoronat, pe drept cuvânt, Rege al Poeziei? Dar alţi poeţi universali, la marile Festivaluri Herder sau Etna Taormina, au fost oare tot atât de straşnic păziţi de fanii lor, care nu fac altceva decât să-i admire nelimitat, fără graniţe? Căci iubirea, admiraţia, afecţiunea pentru oamenii de cultură şi artişti nu prea cunosc graniţe. Ele transgresează şi Timp şi Spaţiu şi se manifestă, în felul lor, zgomotos şi cât se poate de sincer, nepremeditat, ci spontan şi, cu atât mai puternic.>>>>>

Pe 30 august 2007, la Academia de Ştiinte a Moldovei, în ajunul Sărbătorii Limba noastră cea Română, Grigore Vieru a rostit un discurs cu ocazia încununării sale cu titlul Doctor Honoris Causa de către aceeaşi Academie. Discursul său a fost intitulat simbolic:

TESTAMENTUL LUI GRIGORE VIERU:

(titlul real stabilit de poet a fost: Limba Română, oastea noastră naţională)

Iată prelegerea sa integrală:

Stimate domnule preşedinte al Academiei de Ştiinte a Moldovei!

Onorat Consiliu suprem pentru ştiinţă!

Stimate domnule preşedinte al Academiei Române Eugen Simion!

Stimaţi colegi academicieni!

Iubiţi fraţi!

O tulburătoare parabolă biblică, pe care o desprindem din comoara înţelepciunii regelui Solomon, sună astfel: atunci au venit două femei desfrânate la rege şi au stat înaintea lui. Şi a zis una dintre femei: Rogu-mă, domnul meu, noi trăim într-o casă; şi eu am născut la ea, în casa aceea. A treia zi după ce am născut eu, a născut şi această femeie şi eram împreună şi nu era nimeni străin cu noi în casă, afară de amândouă. Însă noaptea a murit fiul acestei femei, căci a adormit peste el. Şi s-a sculat ea pe la miezul nopţii şi mi-a luat pe fiul meu de lângă mine, când eu, roaba ta, dormeam, şi l-a pus pe-al ei la pieptul meu. Dimineaţa când m-am sculat ca să-mi alăptez fiul, iată, el era mort; iar când m-am uitat la el mai bine dimineaţa, acesta nu era fiul meu, pe care-l născusem. >>>>>>

Interviu cu scriitorul Al. Florin ŢENE, Preşedintele LIGII SCRIITORILOR din România

1. Credeţi că asistăm odată cu apariţia internetului şi la o nouă mişcare literară mondială?

1- Apariţia internetului a revoluţionat modul rapid de trasmitere a informaţiilor, dar şi al literaturii, în general al cunoaşterii operelor de artă, în cele mai îndepărtate colţuri ale Terrei. Acest mod tehnic de trasmitere este un mijloc de comunicare cu o rază de acţiune fără precedent, capabil să împletească mediile culturale mai strâns ca oricând. Dacă inventarea tiparniţei a deschis drumul primei mari revoluţii în sfera comunicării dintre oameni,apoi televiziunea, acum prin apariţia internetului a fost declanşată a treia mare revoluţie de acest fel.

Odată cu dezvoltarea internetului a apărut şi cititorul de internet şi, tot odată, scriitorul pe internet. Astfel internetul a început să formeze două categorii, aşa cum apariţia tiparniţei a format scriitorul de carte şi cititorul de carte, înlocuind menestrelii şi ascultătorii acestora. De fapt, internetul poate fi considerat drept ce mai recentă dintr-o serie de schimbări evolutive petrecute de-alungul secolelor în domeniul formelor de comunicare. Trecerea de la comunicarea orală la cea scrisă,cea de la scris la tipar şi apoi cea de la tipar la comunicarea prin radio, televiziune şi apoi internetul s-ar putea să pară a fi evoluţii destul de neutre. În acest context internetul are o influenţă asupra mişcării literare mondiale ca suport electronic influenţând stilul lucrărilor care vor devenii mai concis şi alert, inclusiv esteticul. Va apare o interferenţă a culturilor care se va reflecta şi în literatură. Peste ani va apare o nouă mişcare literară în care specificul naţional va fi mult estompat.>>>>>>

Eveniment -EXPOZITIE Vali IANCU si Dumitru ROŞU, imagini si  aranjament artistic realizate de Gheorghe Junescu

* Haiga: gen artistic japonez imbinand poezia,caligrafia si pictura/grafica

Vezi prezentare >>>>>> http://taramul.ning.com/video/expozitie-de-haigavali-iancu

Am să menţionez de la bun început că Nicolae Moraru nu e un om. Şi nu e nici ficţiune. Nicolae Moraru este o altă faţă a lui Prometeu. Un titan, pe care mi l-a făcut cadou soarta pe neaşteptate şi căruia Dumnezeu îi dăduse de îndeplinit o misiune dificilă, dar mai mult decât perfectă. Aceea de a aduce înapoi, în suflet, Lumina. O flacără pascal-existenţială, i-aş putea spune, fiindcă, de personalitatea aceasta, atunci când încerci să te apropii, totul se întâmplă de la sine. Fără ezitări, fără stângăcii, fără complexe nefireşti. Te simţi, pur şi simplu, liber, înţeles, ocrotit. Ai aproape de tine, dintr-o dată, un adevărat stâlp al cunoaşterii, căruia nu îţi e teamă să îi împărtăşeşti erorile propriului tău cod personal. Si asta, pentru că, adevăratele caractere umane au avut întotdeauna o măsura a blândeţii, care te ajută sa poposeşti, ca un călător obosit, într-o casă de oameni cu suflet bun, respirând a înţelepciune şi a linişte, unde vrei să zăboveşti la nesfârşit, departe de lumea cea rea şi defăimătoare de-afară.

Pe Nicolae Moraru l-aş aşeza in înteriorul unei poveşti. Dar nu al unei poveşti oarecare, ci doar în aceea a propriului său destin. Mai trist sau mai puţin trist, cu umbre sau cu lumini, aşa cum a încercat divinitatea să îi creioneze traseul propriei sale călătorii pământeşti. Mă gândeam, scriind aceste rânduri, cu ce să-l asemuiesc pe Omul şi pe Profesorul Nicolae Moraru. Ei bine, nu am putut găsi o metaforă mai sigură pe ea şi mai plină de substanţă decât aceea a asemuirii sale prometeice cu liniştea zăgăzuită a unei ape greu de stăvilit, Dunărea. Da, e o metaforă amplă, cu rădăcini literare solide, dar inginerul Nicolae Moraru şi fluviul Dunărea sunt două realităţi suprapuse de timp şi de divinitate şi adunate împreună de patima luptei cu vremurile… Pentru că, acest om a trăit şi continuă să trăiască şi acum, la cei 85 de ani ai săi, prin… esenţa cifrelor. Prin ceea ce spun ele dincolo de apariţia seacă şi fără o estetică superioară a chipului lor inexpresiv.>>>>>>

Lansare de carte

101 POEME, Editura Biodova, 2009, Bucureşti

Autoare: Victoria MILESCU

Într-un cadru specific întâmpinării  Sfintelor Sărbători de iarnă, când mâinile slujesc simţirea sufletului, pictând icoane – picuri de Lumină ce împodobesc pereţii, sub privirile blajine ale Maicii Domnului şi Mântuitorului, mânuitorii cuvântului scris s-au adunat la Muzeul Municipiului Bucureşti, cunoscut  mai mult ca Palatul Şuţu, să se bucure de încă o carte a poetei Victoria Milescu, 101 POEME, carte ce face parte din Colecţia ,,Ideal”, iniţiată şi îngrijită de scriitorul Vasile Căpăţână, colecţie ce cuprinde nume reprezentative de poeţi. După cum chiar titlul spune, cartea cuprinde 101 poeme, selectate din publicaţiile anterioare ale autoarei, dar şi versuri inedite.

Este o dublă sărbătoare pentru Victoria Milescu, 18 decembrie fiind şi ziua ei de naştere.

Din scurta prezentare a moderatorului Vasile Căpăţână, aflăm că Victoria Milescu, născută în municipiul Brăila, este licenţiată a Facultăţii de Filologie, lb. română/engleză, Universitatea din Bucureşti; studii postuniversitare. Debutul literar a avut loc în 1978, în revista ,,Luceafărul”, iar cel editorial în 1988, prin concurs, concomitent în vol. Prier (Editura Cartea Românească, Bucureşti) şi în vol. Argonauţii (Editura Facla, Timişoara). Este o scriitoare complexă, a publicat poezie, proză, critică literară, literatură pentru copii, a făcut traduceri din limba engleză.

Printre invitaţii speciali s-au numărat scriitorii: Radu Cârneci, Mircea Micu,  Gheorghe Istrate, Florentin Popescu, Mihai Antonescu, Lucian Gruia, iar în sală s-au mai aflat şi alţi cunoscuţi condeieri: Monica Mureşan, Baki Ymeri, Constantin Carbarău, Virginia Meheş etc.>>>>>

Erau ore târzii de seară, pe-o coamă de munte, sub un cer pudrat cu stele de şoaptă, hălăduiam, împreuna cu câţiva oameni dragi sufletului meu, „în pofta lelii”, cum făceam cândva, ca student, împreună cu Neagu Perianu, fostul meu coleg, a cărui expresie era asta – „în pofta lelii” -, când ne propuneam să cutreierăm, duminică dimineaţa, străzile şi uliţele periferice ale „oraşului celor 7 coline”, împrejmuit de vii şi crame, de farmece şi iluzii ; numai că acum eram atât de departe de Iaşii tinereţii, de surâsul din memorie, acum eram la Ein Hod, satul artiştilor, în Israel, sat unic în felul său, iar în parfumul bleumarin al nopţii mediteraniene, respiram cu emoţie şi interes aerul transcedental al creaţiei, al unei lumi aparte, de oameni înzestraţi de Dumnezeu mai mult decât alţii… Satul acesta a fost iniţiat şi păstorit de marele artist evreu-român, Marcel Iancu, şi nu întâmplător există aici un Muzeu elitist, cu numele său.

Ferestre luminate, câţiva localnici, într-o casă, discutau cu o carafă pe masă. Îi văd prin geamul neacoperit de perdele groase şi îmi place să mă gândesc că discută despre artă, despre lume, despre destin, despre subtilităţi ale înţelesului ce vor să-l transpună şi să-l transmită prin arta lor. Şi-ncoace, pe aceeaşi uliţă în pantă, cu cotituri şi denivelări, dar cu asfalt de drum principal, altă casă, şi tot printr-o fereastră se arată o mamă, câţiva copii, fără televizor ( aşa era acolo, cel puţin ), se pregătesc liniştiţi de culcare. Merg mai departe, trece pe lângă noi un tânăr înalt şi frumos, dacă nu artist plastic, după mâinile-i expresive, atunci, cu siguranţă, artist de cinema. Ne salută respectuos şi cu un zâmbet de om împăcat cu sine însuşi… Se întoarce acasă, probabil, de la vreun cenaclu, de la nişte alţi artişti, de la vreo şuetă, ori de la vre-un atelier.>>>>>

CÂNTECUL CAVALERILOR ROUREI

Sudori de înger bem în veac

Însărăcindu-l pe sărac

Şi din potir şi din aripă

Ne-agonisim în cer risipă

.

Scoici când se răstignesc – nu mint:

Tainic învie-n mărgărint –

Spăşirea sevei înspinate:

Naramzele încoronate

.

O – lină vină de lumină

Neistovit vis de Grădină:

În sânge slovenim amurg –

Din noi în Tine toate curg

.

Fiece deget e-o Golgotă

Şi – fremătând din notă-n notă –

Stârnim furtună-n mâna dreaptă:

În pumn e Fulgerarea-Faptă!>>>>>>>

Apărută la finele anului 2009, cartea semnată de Ionuţ Caragea şi intitulată, paradoxal, GURU AMNEZIC, pare să fi intrat deja în conştiinţa  cititorilor de poezie contemporană.

Cu o copertă superbă, care se potriveşte cu textul, grafică  realizată de Vlad Turburea, cartea de faţă deţine toate atuurile pentru a fi pe lista cu nominalizările pentru un premiu internaţional de poezie.

Constantin Miu, în prefaţă, şi Agela Furtună, în postfaţă,  girează prin prezentările făcute o carte care are deja viitor.

Într-o manieră elegantă, prin notă lirică modernistă dar fără vulgarităţi şi ricoşeuri care să deranjeze bunul simţ, Ionuţ Caragea ne demonstrează şi în cea de-a 13–a carte a sa, că lumea în care trăim, ca într-o cutie de conserve, poate fi descifrată, poate fi catalogată, dar mai ales poate şi trebuie să fie iubită.

Teme dintre cele mai tulburătoare din saga vieţii, puncte abia descifrabile dintr-o memorie colectivă, toate sunt detalii care vin şi se prind în poem pentru a ne evidenţia o Lume. Viaţa musteşte  printre rândurile poemelor, care, multe dintre ele, se doresc a fi  de-o acurateţe aproape ştiinţifică, ca trasate din riglă.

Poetul nu doar priveşte lumea reală, o trăieşte pe viu ca pe o experienţă personală şi care îi dă dreptul să tragă concluzii. Nu o face la modul didactic, sfătos şi declamator, o face într-un soi de procesiune aproape religioasă pentru care Naşterea unui Poem este cel mai frumos lucru din lume.

,,Există cuvântul în faţa căruia oamenii mor / fără să plângă / fără să-i doară…” Poetul nu pune întrebarea retoric, el intuieşte magia care face dintr-un om obişnuit unul nemuritor.>>>>>

Autoarea se confesează. Cum am scris cartea „Ca o pasăre Ibis”

În decembrie 1984, la un an de la trecerea lui Nichita la cele veşnice, prietenul său, Gheorghe Tomozei scria : „Îngerii scriu articole de legi/ ori cioplesc săgeţi/ şi în pauza de prânz ling sare.// Ei patronează cu inclemenţă/ uzinele de ace cu gămălie/ fierb rachiu de crini în alambice/ şi se trezesc întrebând fără noimă : / Oare ce-o mai fi făcând poetul Nichita Stănescu?”

Această întrebare a „bătrânului Tom” a fost pentru mine scânteia care a declanşat un adevărat rug de cuvinte. De aici s-a iscat acel DOR de poet, aşa cum îţi este dor de cineva foarte drag, pe care-l simţi, cu toate acestea, deosebit de aproape, cotrobăindu-ţi prin gânduri şi astfel, uneori comunici pe undele freatice ale Poesiei.

18 ani mai târziu, tot întrun decembrie, marcat de trecerea sa la nemurire, avea să se nască „Dreptul la nemurire” sau „Nichita Azi”; prima ediţie a cărţii comemorative „Ca o pasăre Ibis”, apărută în 2003 la Editura Pax Aura Mundi. Tot în zilele sfinte ale Adventului, în anotimpul de taină şi pietate care pregăteşte Naşterea Supremă.

Dovadă a eternităţii cuvântului său, este faptul că Nichita îşi semna creaţiile înveşnicind Timpul : Nischita Stănescu, Anul de graţie AZI, sau Nichita AZI. Un AZI transformat în eternitate. Un AZI care va dăinui atâta timp cât va dăinui lumea. Zburând peste milenii. Acest AZI este dovada că Nichita ne-a iubit atât de mult încât, cerându-şi „Dreptul la Timp”, şi-a câştigat Dreptul la Eternitate, la nemurire.

„A nu fi este starea eternă!” Cu o condiţie însă: Să fi fost ceva. Şi Nichita a fost. Şi mai ales, ESTE. Ne este. Îl avem în patrimoniul de suflet de unde nu există smulgere.

Nichita este POETUL PRIN EXCELENŢĂ.  Pentru el Poezia e o stare existenţială, o stare de necesitate, este aerul său de respirare.>>>>>>

Prin luna august a acestui an i-am luat un interviu profesorului universitar Dr. Cornel Durgheu, (ex)decanul Facultăţii de Artă de la Universitatea din Oradea. Acest material, având tilul „Artistul alungat din Cetate” se poate citi şi pe internet. Vă recomand câteva adrese:

Revista ROMANIAN VIP din Dallas, Texas, SUA

http://www.romanianvip.com/2009/08/dialog-prof-univ-dr-cornel/

Revista „CLIPA” din Anaheim, California, SUA

http://www.clipa.com/index904.html

Revista „PHOENIX MAGAZINE” din Phoenix, Arizona, SUA

http://phoenixmission.org/web/index.php?option=com_content&view=article&id=1393&Itemid=672

Revista NAPOCA NEWS din Cluj-Napoca, România

http://www.napocanews.ro/2009/08/dialog-cu-prof-univ-dr-cornel-durgheu-artistul-alungat-din-cetate.html

Revista „PAŞI” din Baia Mare, Romania

http://www.pasi.ro/revista/dialog-cu-prof-univ-dr-cornel-durgheu-artistul-alungat-din-cetate.html

Desigur ca în urbea cu pricina, Oradea, nu s-a găsit nimeni să publice ceea ce am scris despre acest mare artist al „cetăţii”! Poate de frica autorităţilor… criticate? Oare!? Gurile rele spun că poţi fi foarte repede pus la index dacă publici ceva ce-i derajează pe cei de la „putere”! Nici până astăzi nu s-a lămurit şi reparat această situaţie nedreaptă despre care se relata în interviu, nedreptate creată de neînţelegerea, răutatea şi indolenţa „celor aleşi”. Acest om… sculptor de renume, apreciat acum (sic!) şi pe plan mondial, ar trebui să fie ajutat, înţeles şi privilegiat.>>>>>

Un mini roman care te aruncă într-o mare dilemă: mai ţine cineva minte atât de sfâşietor de bine trecutul? O neîmplinire căzută ca o mantie cenuşie peste destinul acestui popor mereu sacrificat, mereu la răscruce de drumuri şi imperii. Ce mai pot face oamenii acestui popor împotriva destinului? I se supun şi duc o existenţă la fel de cenuşie. Eroina – ajunsă la vârsta maturităţii – trăieşte drama fetei sărace rememorând şi disecând cauze, vise destrămate şi false scări de valori. Era mai deşteaptă decât cei din jurul ei (“o minte în care mulţi s-ar fi putut tăia”), mai harnică şi cu mult mai realistă decât fetele cu care se întâlneşte şi cu care “construieşte” o existenţă decentă. Şi totuşi ea este mai nefericită decât amicele ei, căci nu-şi găseşte împlinirea nicăieri: serviciul – nu prea solicitant – este unul oarecare; familia – frământată de lipsuri şi de autoritatea unui tată avar şi misogin; tinereţea – pasăre frumoasă şi inconştientă, zboară prea repede; iubirea – venită pe neaşteptată, călare doar pe o bicicletă şi nicidecum pe calul alb al lui Făt-Frumos – loveşte în plin sufletul ei naiv.

Oricum, toate acestea la un loc o fac să ia un nou start după simulacrul de revoluţie din ‘89. Ca pe toţi oamenii săraci şi harnici, libertatea o pune în încurcătură. Lângă ea se clădesc ilegal averi; starea a treia iese în faţă şi cere meru fără să dea nimic; cei puternici – prea puternici pentru o libertate atât de slabă – prinşi într-o reţea prea încâlcită, o lasă deoparte. Eroina rămâne tot fata săracă şi harnică. Munceşte pe rupte, pleacă în Turcia – ca toată cohorta de femei dornice să-şi schimbe viaţa şi aduce haine frumoase pentru a îmbrăca alte femei. Dar învaţă să preţuiască partea frumoasă a lucrurilor şi deschide o casă de modă. La un moment dat se căsătoreşte şi trăieşte o plictiseală în doi. Tipic pentru femeile prea deştepte şi prea harnice. Nu-şi pierde nădejdea şi-şi cere libertatea înapoi. Vrea altceva şi obţine. Devine bogată, dar nu atât de bogată ca prietenele ei din tinereţe, bolnave de avariţie şi imoralitate. >>>>>>

Când am aflat că pe data de 17 decembrie, la ora 8:30 „Flacăra olimpică” va trece prin apropierea casei noastre din Pickering, am ştiut că-mi iese în cale un eveniment deosebit, de care nu toţi oamenii pot avea parte, fiindcă nici nu e de ici-de colo să-ţi treacă pe dinaintea ochilor, gata să atingi cu mâna, simbolul stră-străvechi al celui mai important eveniment sportiv al lumii. Zi geroasă, dar n-a contat. M-am „încotoşmănat” cum am putut mai bine, am pus o hăinuţă îmblănită pe Alice, căţeluşa noastră şi am plecat să dau coltul străzii pe unde avea traseul „Flacara olimpică”. Gerul ciupea bine, dar parcă nu-l simţeam având în minte flacăra, focul – simbolul sacru din timpurile antice ale Greciei, furat de Prometeu de la Zeus ca să îl ducă oamenilor. Atunci focul însemna simbolul renaşterii lumii şi lumina, iar astăzi simbolizează continuitatea între lumea antică şi lumea nouă.

Mergând spre locul în care aveam întâlnirea cu „Flăcara olimpică”, încrucişarea dintre Finch cu Fairport, am auzit elicopterul poliţiei supraveghind teritoriul şi mi-am zis în gând: „trebuie să fie multă lume pe traseu”. Când m-am apropiat, am văzut rânduri, rânduri de oameni şi maşini mergând în aceeaşi direcţie. Cât am putut cuprinde cu ochii, am apreciat că erau în preajmă peste 1000 de persoane. M-am bucurat. Era semnul că populaţia Canadei ştie să pună preţ pe valorile sportive, pe simbolurile omenirii, pe efortul organizatorilor, dar mai ales erau mândri că ţara lor, Canada, este gazda Jocurilor Olimpice.

Mă gândeam, oare câţi canadieni se vor afla pe cel mai lung traseu într-o singură ţară din istoria Jocurilor Olimpice - 45.000 km. timp de 106 zile? Flacăra trebuie să ajungă pe stadionul din  Vancouver în data de 12 februarie, 2010, când va avea loc ceremonia de deschidere la cea de a 21-a ediţie a Jocurilor Olimpice de iarnă ce se va desfăşura între 12 şi 28 februarie. >>>>

Poeta Viorela Codreanu Tiron, originară din Bârlad, judeţul Vaslui, îşi începe cariera la Revista Nemuritorii, în calitate de redactor şi secretar de redacţie.  Acestui moment îi urmează un stagiu la România Liberă, unde, alături de profesorul C. Ignat, scriitoarea  se ocupă de pagina culturală a publicaţiei. Totuşi, Viorela Codreanu Tiron mărturiseşte că s-a format cu adevărat, ca om de cultură, în perioada în care a lucrat la Editura Univers. Aici, aceasta are şansa să întâlnească un colectiv de scriitori şi critici literari cu capacităţi deosebite, care au primit-o în mijlocul lor ca într-o familie, oferindu-i posibilitatea să îşi dezvolte talentul poetic. Printre ei se află nume mari, cum ar fi Mircea Aurel Buiciuc, Nicolae Iliescu, Denisa Comănescu, Mircea Martin, Angela Martin, Gabriela Danţis, Sanda Anghelescu. Traseul scriitoricesc al Viorelei Codreanu Tiron trece apoi, pe la  Fundaţia Dostoievski, locul în care aceasta colaborează cu personalităţi precum Elena Loghinovski, Albert Kovacs, Alexandru Paleologu, Mircea Aurel Buiciuc, Ion Covaci, Ştefan Tcaciuc,  Adi şi Fraga Cusin. Poeta este absolventă a Facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii Dalles din Bucureşti, oraş în care locuieşte în prezent. Viorela Codreanu Tiron s-a născut în aprile 1954.

„Zidire în cer”

- Când ai debutat şi ce ai dori să ne povesteşti de la debutul tău?

– În afară de revista liceului, la care am învăţat, – Colegiul Ghe. Roşca Codreanu –, debutul meu literar a fost atât de firesc, încât nu pot să-ţi dau un an în care să spun precum alţi poeţi sau scriitori:„ Da! Anul…x a fost anul meu de debut! Poate unii îl ţin minte ca pe un cutremur sau altceva important… Nu ştiu şi nici nu mi-am pus această problemă, pentru că fiecare are punctul lui de vedere, pe care nu pot decât să îl respect.>>>>>>

George ROCA prezintă:

IOAN MORARU LAUREAT AL PREMIULUI NOBEL PENTRU PACE?

SINGURUL ROMÂN CARE A CÂŞTIGAT PREMIUL NOBEL PENTRU ŢARA SA

Vă prezint mai jos câteva materiale obţinute din surse meţionate care încearcă să dezvăluie şi să lămurească o mare enigmă. În 1985 savantului român prof. dr. docent Ioan Moraru i s-a decernat Premiul Nobel pentru Pace. Aşa o fi? De ce l-or fi uitat români oare?

George Roca

Romanian VIP

***

I. Gheorghe SCHWARTZ:

„IOAN MORARU, PREMIUL NOBEL ŞI ROMÂNIA”

O anchetă cu marjă de eroare 100%.

O straveche tristeţe ne bântuie patria: toate ţările au laureatul lor la Premiul Nobel, numai noi nu! Iar cei doi laureaţi originari din România au plecat de mult din ţară. Toată lumea are faliţii săi, dar şi Premiul Nobel: şi nemţii, şi franţujii, ba chiar şi ungurii! Doar noi nu! Lipsa unui Nobel pentru românii din România reprezintă un afront care, este limpede, nu poate fi explicat decât printr-o străveche şi neagră conjuraţie mondială.

Bine că-i avem măcar pe Palade şi pe Wiesel! Aşa că am purces, pe cont propriu, la o anchetă de stradă. N-am chestionat decât oameni cu studii superioare şi am folosit doar două intrebări:

1. De ce credeţi ca nu avem şi noi un Premiu Nobel?

2. Ce români laureaţi ai Premiului Nobel cunoaşteţi?

>>>>>>

ISTORII LOCALE :  POVESTEA LOCULUI- Seracovan Veronica, Timisoara, Editura Ornella Design 2009

Eseuri poetice – despre artă în genere,  monografie, reflecţii surprinzătoare, amintiri despre sine şi despre locurile natale,   pot fi un adjuvant ideal în înţelegerea artei plastice pe care autoarea o cultivă.

Autoarea pare preocupată de  civilizaţia postmodernismului de care e molipsită epoca în care, cu voioşie vieţuim laolaltă. Ea însăşi creatoare de frumos, încearcă să-şi aşeze  gândurile în formă de inimă, căreia îi lasă ferestrele deschise, să intre puţin aer şi, eventual, vizitatori fortuiţi: „Gândurile mele şi culorile cu care pictez, seminţe ascunse în pământ toamna, dacă nu le-aş pune acolo ar zbura pe cer ca fluturii”. E foarte frumos spus, triada: gânduri-culori-seminţe, cu rădăcini adânc înfipte în mintea şi inima creatoarei, altminteri, şi-ar lua zborul precum fluturii.

Autoarea are conştiinţa propriei personalităţi/persoane – încă din primele cuvinte care deschid cartea, iar modul de adresabilitate este direct şi sincer, clamând înţelegere faţă de eventualele neglijenţe pe care, le lasă cititorilor „să le îndrepte cu inima blândă iar nu osândind”. Fără acest ciudat avertisment, vor fi fost mulţi care să se  avânte pe text pentru a vâna aceste inerente scăpări şi neglijenţe stilistice.

Nu lipseşte ironia, la fiecare pas, legată de jocurile naive din copilărie, cărora autoarea, le duce dorul, de fapt, amintirii paradisului care nu mai poate fi recuperat, decât poate în sufletul propriilor copii: „Şi mai cântam prin anii 70 că <Podul de piatră s-a dărâmat / A venit apa şi l-a luat/ Vom face altul pe mal în jos / Altul mai trainic şi mai frumos>. Estetizarea violenţei tehnologice: deci podul va fi de inox sau mai bine nu va mai fi deloc, mai bine fibră optică….ce ne mai trebuie poduri ca şi punţi între oameni şi idei…avem informaţia şi comunicarea pe internet!>>>>>

URARE

Să fii de-a pururi răul ce-mi inundă

Sufletu-arzând de patimi ce m-aprind,

Iar eu lumina care să patrundă

În ochii tăi când dragostea-ţi cuprind!

.

Să-ţi simt şi peste ani dorinţa vie,

Să mă alergi prin ploaie, să mă prinzi

Şi tot mereu iubirea mea să-ţi fie

Un pat de flori pe care să te-ntinzi!

RUGA PENTRU UN PĂRINTE SUFERIND

Se spune că oriunde pe pământ

Şi-n orice limbă, eu, de Te-aş chema

M-asculţi cu drag şi-ntâmpini orice gând

Împrăştiind lumina-n lumea mea.

.

Da’n ceasul ăsta n-am de gând să-Ţi cer

Vreo haină nouă sau chiar vorbe bune…

Nimic! Decât c-aş vrea să sper

Că n-ai să furi o stea de lânga mine!>>>>>

Poezii sociale de Paul Polidor, filmate de autor pentru emisiunea UTOPIA – TVR 2 / SEZONUL 2009-2010 / Producător: Cristina Hillerin

Reper: SUPERSTIŢII, SUPERSTIŢII…

În strania legare

A sorţii şi a firii

Românul bate-n lemn

(- Cioc! Cioc! Cioc!

-Intră!…)

Contra nenorocirii.

1.MUNCĂ ŞI UTOPIE (Cântec)

Muzica, textul, aranjamentul

şi interpretarea: Paul Polidor

.

Viaţa este, cum ştim,

Aproape un troc

În lemn iarăşi bat

Să nu ardă în foc.

.

Ne-am născut în sistem,

Că e Est ori Vest,

Prin urmare vom da

Atavicul test.>>>>>

UN POET INCOMOD ŞI POEMELE SALE MAGISTRALE: ADRIAN BOTEZ

Şi în  aceste versuri recente,  străluminate de harul nesăţios al melancoliei care-l face pe autor să bea seva mesteacănului secular ivit în creierul muntelui, Adrian Botez transfigurat de lumina lăuntrică,  dezvăluie iscusinţa rostirii sale inimitabile. Cu o pană înmuiată în apa sfinţită în ziua de Bobotează de Trupul Preacurat al Mielului lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatele lumii, Adrian Botez  se arată sub chipul Celui ce strigă-n pustiul veacului, cu plânset înăbuşit şi uneori cu strigăt înalt, surzilor şi orbilor şi muţilor, ologilor şi leproşilor  propovăduindu-le  sosirea veacului cel de pe urmă: „ţi-am aşteptat – din stânci şi pustiuri – chemarea/ nimeni nu te iubeşte – Criste – decât cel de tot părăsit / şi căruia apelor le este silă să-i mai repete – în // limba lor lunecoasă  – umbra întunecoasă / cât de uşor de găsit e cel ce de toţi – şi de Crist /  a fost – pentru credinţa-n credinţa lui – părăsit” (Melancoliile lui Ioan).

Adrian Botez simte „vibraţia duhului pe/ ascuţişul săgeţii care ţinteşte mult dincolo de / Poarta Soarelui” (Melancoliile lui Ioan). El spune liniştit şi senin, împăcat cu sine, cu Dumnezeu şi cu oamenii (lucru foarte rar!): „Vreau să trec// Teafăr de Hotare” deşi: „alături de mine – se strecoară – suavă – ambiţia // duhurilor altor lumi // * // rănile mele se-nchid: una singură – care / niciodată n-a sângerat – a rămas // să ţâşnească din ea – orbitor – sufletul /  plecat să-ntâlnească cereştile – neînvinsele oşti” (Melancoliile lui Ioan). Şi iată şi pactul de pace şi armonie semnat de Adrian Botez: cu Dumnezeu, cu sine, cu lumea: „PAX /presimt / uluitoarea forţă de a lua /  de la capăt  -  toate călătoriile morţii // Doamne – poţi să faci abstracţie de /  cocote bătrâne  -  vieţile – care /  sufocă măreţia tăcerii //  Doamne – aşază-ţi capul / în sfârşit – pe piatra sufletului meu”.>>>>>>

Adrian BOTEZ: Dragă George, să spunem, de la început, de ce folosim calda persoană a doua singular: noi doi ne-am împrietenit prin cunoaştere indirectă,  Internet şi telefoane – dar fiinţele noastre sunt dovada vie că şi prieteniile de acest fel sunt foarte cordiale, chiar profund fraterne – prin comuniunea descoperită, de suflet, ideatică, aspiraţională… Apoi, nu toţi avem stofă de martiri – eu sunt primul care o mărturisesc asta! Ştiu că ai plecat din România în 1980. Probabil, pentru totdeauna… Te rog să ne dai câteva date biografice, mai amănunţite şi mai relevante, din existenţa şi evoluţia ta de om de cultură şi de atitudine civică.

George ROCA: Distinse domn, îţi mulţumesc pentru acordarea titlului de prieten! Chiar dacă nu ne-am văzut fizic niciodată, virtual ne-am împrietenit după ani buni de colaborare şi de înţelegere. Îmi place cum gândeşti şi cum scrii, chiar dacă eşti (mai) „radical” câteodată. Dorind să afli câteceva despre mine, ce pot să spun…? Mă cunoaşte lumea chiar dacă stau aici la capătul pământului. Mi-am publicat de mult curriculum vitae pe internet. Totuşi am să îţi relatez câte ceva… Am copilărit în Oradea, un oraş frumos situat în vestul ţării, unde cultura se îmbină cu tradiţia, acolo unde întâlneşti pe stradă români, maghiari, evrei, cehi, slovaci, austrieci, polonezi, şi chiar şi zarzavagii bulgari, trăind cu toţii în perfectă armonie şi respect. Desigur că îşi mai băgau politicienii şi dracul coada şi ne mai dezbinau câteodată.

Totuşi, ca orice provincial care se dorea intelectual aspiram la capitală. După terminarea liceului am dat examen de admitere la regie film unde am picat cu brio. Nu am înţeles atunci că locurile „erau date” celor cu pile. Ca să nu mă ia în armată am intrat la fiologie. Nu prea mi-a plăcut, dar mi-a prins bine! Aşa ca pentru câţiva ani am fost ocupat cu studiul limbii şi literaturii române. >>>>>>

Când pleacă un drept, icoanele cad la pământ, cu faţa în sus, înspre Isus…

Când pleacă un drept, aud cum materia plânge….Din inimă picură sânge.

Era printre primii mei prieteni DIN UMBRA FLĂCĂRII. M-a întâmpinat cu bunăvoinţă. Mi-a vorbit printre rânduri. Mi-a vorbit cu tăceri, cu miresme de poezie.  Am îmbucat împreună din coltucul Cuvântului. Am adunat firimituri din Pâinea cea frântă.         Am pregustat vinul şi ne-am îmbătat cu arome de mirt. Am sorbit ambrozia într-un spaţiu de graţie, sperând să-nteţim Flacăra, astfel ca umbra să nu o înghită. Am iscat  împreună vorbe de troc la porţile Arcadiei. Doi necunoscuţi legaţi de firul freatic al Poeziei. Doar Domniţa Poesis  ne înrudea cu sângele ei albastru. Printre alţi cunoscuţi-necunoscuţi din preajmă.

Făceam parte dintre Frumoşii nebuni ai marilor oraşe. Dar ce înseamnă cunoaşterea? Ne cunoşteam de departe. Ne cunoşteam de aproape. Aveam însemne (stigmate?) ale aceluiaşi sfânt inefabil.

Vis frânt în Anotimpul iubirilor. S-a dezbrăcat dintr-o dată de aer, lăsându-ne prinosul de cer din privire. Şi a plecat-îndreptându-se înspre Lumina  de la Început. Acolo de unde venise. Poet cu nume de înger.

Nimeni n-a putut să-l oprească. Îl chema zborul, taina şi necuprinsul. Şi-a pregătit aripile cu migală, le-a şlefuit cu azur de cuvinte.

Gabriel Matrană – cel uns cu Mirul Poeziei. A lăsat altora temeiul iubirii sale târzii – Poezia, după ce ne-a făcut să ne înfruptăm din ea ca din Pâine.

„Contează c-ai iubit ? Contează timpul? / Nimic nu pune stavilă dorinţei  / Suntem pe veci legaţi de anotimpul / Iubirilor şi nu al suferinţei!” (Anotimpul iubirilor…) – spunea Gabriel.>>>>>>

Motto: „Vreau/ Să pot/ Să regăsesc/ Visarea”

„Spaţii”, volumul de debut al Victoriţei Duţu, apărut la Editura Muzeului Literaturii Române în august 2003, impresionează prin discursul liric, în care viaţa este definită ca un fluviu ce curge neîntrerupt, în cadrul căruia existenţa devine un simplu fragment, o ipostază. Cultivând o poezie a trăirilor profunde şi zbuciumate, o poezie dinamică, în care imaginile sunt aranjate după un tipar dinainte stabilit, Victoriţa Duţu realizează în „Spaţii” splendide meditaţii, în care incertitudinile se împletesc cu motivul întoarcerii la viaţă, al renaşterii, al descoperirii lui Dumnezeu. Scris pe un ton de confesiune, „Spaţii” are ca imagine nucleu nostalgia cerului şi autocontemplarea spiritului. Versurile emoţionează prin nevoia de aşezare sub semnul veşniciei, prin dorinţa de a depăşi tot ce se stă sub semnul efemerităţii. În „Spaţii”, intrarea într-o zonă sacră înseamnă parcurgerea căii spre realitatea absolută, opusă profanului, ce aduce cu sine purificare, reechilibrare, redobândirea puterii iniţiale. Meditaţia religioasă, aspiraţia la desăvârşirea proprie, posibilă prin descoperirea lui Dumnezeu, dar şi rugăciunea vorbesc despre găsirea drumului spre înţelepciune şi spre liberatate, spre adevăr.

Premiul Internaţional de poezie   “NAJI  NAAMAN”

Victorița Duțu s-a născut pe 12 august 1971, la Podriga, în judeţul Botoşani. Licenţiată a Facultăţii de Matematică şi a Facultăţii de Filosofie din Iaşi şi având un masterat în logică şi hermeneutică, aceasta este în prezent, profesor titluar de matematică, la un colegiu din Bucureşti. După placheta de versuri “Spaţii” urmează volumele “Cuvintele”, “Vreau o altă lume”, “Călătoria gândului”, “Cea care aş fi”, “Singurătatea tatălui” şi “Izvoarele vieţii”.>>>>>

Melania Cuc, Autoportret, Editura Nico, Târgu Mureş, 2010

La cumpăna anilor, Melania Cuc ne face o surpriză de proporţii care întrece aşteptările şi totodată confirmă cu deplin temei vocaţia lirică şi epică a autoarei.

După propria mărturisire, Melania Cuc este „samsarul cu poeme de dragoste” – care nu cântăreşte, nu aşază pe terezie, nu se tocmeşte, ci  vinde pe bucăţi, aşteptând muşteriii să-i facă safteaua (Îmi las capul pe genunchi).

Muşteriii suntem noi, de bună seamă, flămânzi, însetaţi, curioşi, cârcotaşi, avizi de senzaţional, gata să ne tocmim şi să preţăluim totul, până şi sufletul poetului aflat printre rânduri. Dar, un muşteriu bun, chiar de la prima privire recunoaşte calitatea produsului.

Pentru Melania Cuc – Poezia este  taină cât se poate de serioasă. Cu ea nu se poate glumi. Autoarea s-a angajat la lectica Poeziei şi o conduce abil, nescăpând frâiele, ca pe un murg sireap, pe uliţele sufleteşti nepietruite: „Locuiesc/ Într-un buzunar de  zeţar/ Ce a tipărit manifeste” (Vă scriu despre dragoste). Ea ştie un adevăr de necontestat: Poezia înseamnă jertfă şi sacrificiu pentru omenire,aşa cum un soldat se sacrifică pentru Patrie. Aşadar, slujind Poezia, ea se dedică în întregime patriei sale. Aşa cum Prometeu s-a angajat să fure focul pentru muritori şi a sfârşit pe stâncă înlănţuit de Zeus, ciugulit şi hăcuit de păsări răpitoare pentru cutezanţa sa.

„Dinaintea/ Vulturului ce-mi/ Ciuguleşte ficaţii,/ Ţin cu amândouă mâinile,/ deasupra capului,/ Cununa cu spinii/ Imaginii publice.” (Vă scriu despre dragoste).

Ea spune: „Ard pe rugul conştiinţei,/ Timp în care/ Tata şi mama/ Trag în dreapta şi-n stânga/ Cămaşa-mi/ Răstignită/ Între tâlhari” (Mi-a trecut norocul).>>>>

Originară din România, mai exact, din Banat (s-a născut în august 1953 la Niţchidorf), formată la Timişoara (a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din acest oraş), Herta Müller a devenit cunoscută ca scriitor şi s-a manifestat ca ardent apărător al drepturilor individuale, de-abia după 1987, când se stabileşte în Germania. Activitatea sa artistică, altitudinea conştiinţei sale civice şi politice sunt răsplătite, la sfârşitul anului 2009, cu Premiul Nobel, după ce un şir de premii importante i-au însoţit opera din 1998.
Deşi mărturiile scriitoarei indică traversarea unor triste experienţe trăite pe meleagurile natale, iar părăsirea ţării de baştină a resimţit-o ca pe o eliberare, deşi majoritatea creaţiilor sunt scrise în limba germană şi receptarea lor de cititorul român s-a desfăşurat greoi, opera Hertei Müller rămâne profund şi organic legată de România, de Banat, de Timişoara. Această dependenţă se dovedeşte atât de puternică, încât o recunoaştem nu doar în substanţa cărţilor (lucru firesc, de vreme ce ele dezvăluie experienţe personale de viaţă), ci şi în limbaj, în osatura lor formală.
Faptul, inedit întrucâtva, date fiind împrejurările în care scriitoarea s-a iniţiat în cunoşterea limbii române (potrivit propriilor afirmaţii, româna i-a rămas oarecum străină până relativ târziu), a lăsat o puternică amprentă asupra stilului scrierilor sale.
« Limba română participă la limba germană în care scriu; învăţând româneşte când deja aveam o privire fixată pe literatura şi estetica limbii, mi-am dat seama din capul locului ce multă poezie există în limba română », mărturiseşte Herta Müller, într-un interviu consemnat de Gabriela Adameşteanu (2003). Menţinerea acestei legături a fost de bun augur, deoarece i-a oferit mai multe staţii ale cuvintelor, observă, în continuare, scriitoarea, ajutând-o să adapteze expresia la ceea ce numeşte conţinutul situaţiei.>>>>>>

Motto: „Un neam care n-are o misiune nu numai că nu merită să trăiască, dar n-are absolut nici un sens.”

„Dacă o naţiune nu se crede necesară, mai mult: indispensabilă mersului universal, n-are drept să trăiască sau este superfluă.”

EMIL CIORAN

Spre deosebire de toate celelalte neamuri care, roind, au părăsit vatra arheologică a băştinaşilor Europei, atât de bine descrisă de Marija Gimbutas[1], românii au rămas pe loc slujind sanctuarele Vetrei Primordiale, motiv pentru care au primit denumirea religioasă de Vlahii Negri, denumire inspirată de structura stindardului dacic alcatuit ca hieroglifă de un corp moale de pasare cu cap de lup, care ilustrează sintagma teonimică Volco-Dlac, iniţial Volco-Blac[2] atribuită Dumnezeului Dumnezeilor, Unicul Ziditor al tuturor celor văzute şi nevăzute[3].

În prelungirea respectului de care s-au bucurat ca promotori ai revelaţiei primordiale, izvoarele străine le-au vehiculat până în evul mediu târziu demnitatea de Vlahi Negri denumindu-i Kara-Iflac, Mauro-Vlahi sau Latini-Nigri după ce în Cărţile Sacre au fost înregistraţi sub diferite alte forme.

>>>>>>

[1] M. Gimbutas, The Goddesses and Gods of Old Europe, 6500-3500 B.C., London 1982.

[2] adică Volco asemenea cuvântului rusesc волк = lupul, sugerat grafic prin imaginea capului său şi Blac ca şi cuvântul englezesc black = negru, din vremea când era doar o singură limbă, concept sugerat sub formă grafică prin imaginea trupului de pasăre care, din considerente de mitologie comparata, este corbul.

[3] G.L. Teleoacă, Lupul dacic sau heraldica strămoşului Vârcolac-Întemeietorul, în revista Paideia Nr.2/2002.

Pe vremuri, prin anii ’50 ai minunatului şi îngrozitorului secol care a trecut, am avut o carte cu un titlu care mă fascina: „Fraţii care văd”. Autorul era, dacă nu mă înşel, poetul Paul Eluard. Era o carte despre pictori. Definiţia acestora drept „fraţii care văd”, mi se pare şi acum superbă.

Mi-am adus aminte de această carte şi de vraja pe care o exercita asupra mea titlul ei, văzând fotografiile de artă ale lui Natalie Schor. Pentru că, mă gândesc eu, artiştii fotografi sunt şi ei, nu mai puţin decât pictorii , „fraţi care văd”.

Tânăra artistă a fotografiei a studiat istoria artelor şi teatrul la Universitatea din Tel Aviv. A crescut într-o familie în care arta plastică este la ea acasă. Tatăl ei, doctorul Dorel Schor, este un cunoscut umorist şi autor de aforisme. Medicul-scriitor din Natania este însă şi un pasionat colecţionar de pictură fiind şi un apreciat cronicar de artă plastică.

Prin lucrările ei, risipite prin diverse publicaţii, Natalie Schor face frondă trend-urilor la modă. Este într-un fel o „dizidentă” a artei fotografice care domină azi piaţa. În primul rând, prin refuzul ei de a imita pictura sau grafica. Ea nu uzează de procedeele digitale de prelucrare computeristică a imaginilor în scopul obţinerii de efecte „picturale”. Artista nu se simte atrasă   de speculaţiile formale. N-o interesează senzaţionalul căutat, bizarul, şocul imagistic sau combinatorica botezată abuziv, în pictură, când „fantastică” sau „surrealistă”, când ”magică”. >>>>>

Constantin Ciosu este un rafinat pamfletar. Scrisul lui e din linii şi puncte. Un desen de Ciosu vorbeşte cât 10 articole. Unde pune el peniţa, pune Dumnezeu un zâmbet. Cred că Cel de Sus încearcă, şi astfel, să corecteze lumea. Impostura, demagogia, suficienţa, tâmpenia, aroganţa, infatuarea, snobismul, invidia, meschinăria, necinstea, arivismul, oportunismul şi tot felul de alte „isme” de acest gen sunt redate de Ciosu transfigurat şi adesea condescendent, dar neiertător. Ironia e fină, umorul – de calitate, substanţa e vie şi concludentă.

Caricaturile acestui băcăuan universal sunt discriminatorii: se adresează numai oamenilor deştepţi.  Puterea lui de a decanta noroiul vieţii şi de a ajunge la esenţe general umane este reală şi incontestabilă. Naturaleţea şi fineţea stilistică îl ilustrează. La fel e, de fapt, şi omul – delicat, politicos, amabil, dar nu  cu mai multe feţe. Il cunosc de o viaţă. Un e-mail de la el, din urmă cu ceva  timp îmi bucură inima. „Am găsit în «arhiva» mea -  îmi scrie el –  un material semnat de dvs., este prima prezentare care mi-a fost făcută de cineva în perioada de început, referitor la caricatură. Mi-aduc perfect de bine aminte când m-aţi chemat la redacţie pentru colaborare, lucru care nu l-a mai făcut nimeni nici după aceea”…

Sincer vorbind, mă bucur că azi se vorbeşte despre maestrul Constantin Ciosu. Desenele lui humoristice, satirice, caricaturile lui, sunt cunoscute şi apreciate în întreaga lume. Pasiunea pentru caricatură i-a apărut acum aproape 60 de ani. A continuat pe această linie pe parcursul unei vieţi de om, fiind prezent la foarte multe concursuri internaţionale, unele – susţinute de cei mai redutabili reprezentanţi ai genului. Sunt oameni în Italia, Macedonia, Belgia, Japonia, Polonia, China, Grecia, Coreea, Portugalia, India etc.,etc. – care-i pomenesc cu respect şi admiraţie numele. Este bine cunoscut şi datorită albumellor  sau publicaţiilor din aceste ţări, care l-au evidenţiat cu prilejul concursurilor şi expoziţiilor respective. >>>>>

Miresme de lună

mă-ncing argintiu.

Tăcerea cum sună

a gol şi pustiu !

.

Pescăruşi ostenesc

în suflet la mine

şi aripi îmi cresc

luminând cald retine.

.

În braţe port noapte,

în plete misterul,

pe buze doar şoapte

şi-n degete cerul.

.

Te mângâi cu gândul,

te caut în vise.

Sunt soră cu vântul

în clipe nescrise.>>>>>>

„Sunt un absolut ateu.

Pictorul este Dumnezeu”

Sunt ani buni de când Siegfried Stiller, nesupus şi beligerant pictor german recunoscut în Europa, a reuşit să se facă identificat inconfundabil cu împotrivirea benignă, pentru o lume cu mai puţine injustiţii. Fidel stilului său şi tehnicii pictorice particulare, Siegfried Stiller prezent în Madrid (galería Nicole Blanco, Espacio Niram)  cu expoziţia „Kunst ist frei”, îşi dezvăluie dorinţa cea mai intensă în legatură cu opera sa: „speranţa, vreau să transmit speranţă”. Artistul a expus şi in România, în Hunedoara şi Baia Mare, în colaborare cu Ioana Geier, Ro-Ge Art.

Fabianni BELEMUSKI: Siegfried Stiller nu pictează după reguli din manual, el îşi pictează viaţa, experienţele…

Siegfried STILLER: Ca student, umblam cu ghiozdanul meu şi lucrurile necesare, cu vopselele şi pensulele şi îmi spuneam: «Eu sunt un Mahler!». Nu Mahler muzicianul ci Mahler pictorul. Mi-a fost foarte clar încă de mic că vroiam să studiez, să invăţ să fiu pictor. Dar a fi pictor înseamnă să renunţi la ce ai învăţat la un moment dat.

Fabianni BELEMUSKI: Cum aţi ajuns să vă „pictaţi” viaţa?

Siegfried STILLER: După studiul de pictor, (şcoala de arta) a fost clar pentru mine că vreau să spun ceva oamenilor. Şi primul lucru, primii 15-20 de ani am fost influenţat de polítică. În Berlinul acelor ani aceasta era atmosfera. Prin pictură am încercat să dau opinia mea oamenilor. Conotaţiile erau împotrivirea frontală a războiului. Oamenii trebuiau să trăiască altfel vis-á-vis de războiul din Yugoslavia. >>>>>

NU-MI DUC

Nu-mi duc

Cuvintele în târg

Si mai ales,

Nu-mi vând

Visele

In amurg…

.

Nu-mi pierd

In azi

Ziua de ieri

Când dinspre viitor

Îmi curg

Păreri…

.

Atemporal

Iubirea

Mă rescrie

La ţărmul clipei

Prag de nebunie…

>>>>>>>>

Motto: „Destinul nu poate fi păcălit.”

La prima vedere, „Platonia”, cartea scrisă de Mirela Roznoveanu, este un roman de dragoste de un profund lirism. Tema este iubirea şi căsătoria, tratate uneori, într-un registru luminos, limpede, alteori, prin contrast, într-un registru sumbru, grav. Locul acţiunii este oraşul Constanţa. Pe măsură ce avansăm cu lectura însă, vom descoperi că avem de-a face cu un autentic roman de analiză psihologică, ce poate fi aşezat cu succes alături de scrieri celebre, cum ar fi „O moarte care nu dovedeşte nimic” de Anton Holban, „Nuntă în cer” de Mircea Eliade sau „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, de Camil Petrescu. Sentimentele, gândurile, trăirile sufleteşti ale eroinei – Platonia Elena, solistă de operă – sunt redate şi refăcute din evenimente  prezente, din scrisori, din propriile pagini de jurnal sau din amintirile celorlalte personaje.

Mirela Roznoveanu – un nume sinonim cu titlul magna cum laude

Mirela Roznoveanu, critic literar, eseist, romancier, poet, jurnalist, redactor de reviste, cercetător de origine română în dreptul internaţional, străin şi comparat, trăieşte din 1991 la New York City, în SUA. Născută la Tulcea, într-o familie de intelectuali, aceasta îşi ia licenţa în filologie, la Universitatea din Bucureşti, cu o lucrare de gramatică istorică. În SUA, Mirela Roznoveanu obţine un Master in Science magna cum laude, în 1996 de la Pratt Institute, School of Information Science, New York. Debutul literar al Mirelei Roznoveanu se produce în 1970 în Revista “Tomis” din Constanţa, iar din 1971, aceasta devine redactor al aceleiaşi publicaţii. Între 1975-1978, autoarea colaborează la emisiunile culturale ale Televiziunii Române, iar între 1978 – 1989 lucrează ca redactor principal la revista “Magazin” editată de ziarul “România Liberă”.>>>>>

Deocamdată, Justiţia nu face decât gesturi de concesie trufaşă (dar, şi acestea, extrem de zgârcite!) , de condescendenţă arogantă, faţă de Religie. Jurământul conducătorilor sociali pe Biblie(nici măcar pe crucifix) şi prezenţa crucii în sala de judecată  -  ar fi singurele câştiguri ale Religiei, după ateismul comunist. Dar aceasta-i prea puţin, atingând un nivel spiritual superficial. Suntem încă extrem de departe de o recunoaştre cinstită şi deschisă a planării permanente a DIVINULUI, asupra Balanţei Justiţiei umane. Un ocean de neînţelegere mai este de parcurs, până când se va recunoaşte că actul justiţiei trebuie supus normei divine şi finalităţii divine  -  iar legile să reflecte, clar biblic  -  INVARIANTUL LEGII DIVINE dublu revelată (veterotestamentar şi neotestamentar  -  complementar!).

Căci, din momentul în care legea nu mai provine din Legea Invariantă Divină, ca variantă adaptată social şi spaţio-temporal, la o anumită societate, a unei anumite epoci istorice şi dintr-un anumit spaţiu spiritual(înţelegem prin Lege Invariantă Divină  -  fie invariabilul Sacral-SINAI, Legile mozaico-iudaice, revolute, ale Vechiului Testement  -  fie Invariantul-HRISTOS  -  Fericirile din Predica de pe Munte)  -  legea nu mai are valabilitate de lege, ci este un text oarecare, fără autoritate reală. Autoritatea eroică, de care vorbea G.Vico, era consecinţa tot a apelului la autoritatea divină: braţul care crea spaţii pentru popoare era subordonat hotărârii Braţului Divin, conştiinţa ctitorului de state şi naţiuni era “turnată” în Potirul Conştiinţei şi Voinţei Divine(a se vedea mitologia întemeierii, la toate neamurile-naţiuni). Nu acelaşi lucru se poate spune despre autoritatea uman-comună, a ultimelor veacuri.>>>>

Lydia Elron menţine în atenţia permanentă a publicului remarcabila creaţie artistică a regretatului pictor Baruch Elron. De data aceasta,  ne propune o tematică interesantă, “tablouri realiste şi surrealiste în care apare pasărea, ca simbol al aspiraţiilor, al libertaţii”.

Ea ne propune ca exemplu „o pasăre măiastră care face ceasuri în loc de ouă, alta care hrăneşte puii cuibăriţi într-o pălărie (simbol al maternităţii), sau o pasăre care duce veştile peste acoperişurile din Iaffo ori poartă… o mască de gaze”.

Această prezentare modestă poate fi, desigur, mult completată. Opera lui Baruch Elron este foarte bogată în simboluri. Creaţia, Natura, Omul se află în impact permanent, un impact care îmbină simultan elemente dintr-o lume conştientă, inconştientă şi subconştientă. O lume a visului conectată cu o viziune creativă de o mare originalitate. La el, procesul creativ se bazează pe simboluri şi metafore, pe echilibrul dintre contrarii, acesta fiind în esenţă condiţia progresului.

Analogiile şi aspectele ambivalente servesc cu prisosinţă imaginaţiei şi limbajului pictural. Emblematica folosită de Elron poate fi percepută, desigur, în interpretări diferite. Arta lui se identifică cu şcoala realismului fantastic, acel stil care acceptă realitatea modernă prin înţelegerea complexităţii umane. Intuitiv şi logic, în creaţia sa conceptul timpului şi spaţiului variază spectaculos într-un bogat simbolism. Zborul păsării sugerează ideea de libertate, setea de infinit. Pasărea este considerată simbolul elevaţiei spirituale, dar şi al păcii, al dragostei. >>>>>

Profundă, meditativă, organizată în jurul înfriguratelor întrebări privind destinul uman – poezia este adusă în plină lumină de spiritul creator al poetului spaniol, trăitor în Tenerife, Coriolano González Montañez*.
Construcţia complexă, impresionantă determină cititorul să-şi oprească privirea cu oarecare îngrijorare – pe malul dinaintea „abisului” deschis… de varietatea semnificaţiilor cuvântului scris, cititorul fiind astfel motivat să mediteze asupra fragilităţii clipelor şi a „întâlnirii cu necunoscutul” –-
„omul a fost creat din piatra aceasta // şi lumea a ţâşnit din ea //
omul a cunoscut femeie // şi pietrele, ca şi lumea, // s-au multiplicat.”
Aşezat „în capătul tuturor drumurilor;” // mi-am scufundat capul între genunchi, // cu ochii deschişi şi plini de vedenii.”… spune poetul „împietrind aici, // aşteptând //…un singur răspuns!
Dar aici, la capătul drumurilor, nu există decât „tăcere” şi munţi de piatră. Nicăieri nu-şi pot găsi odihnă
mai adâncă „ochii mei!… ochi ce-au admirat frumuseţea lumii, ce-au privit îndelung şi dureros linia orizontului – nicăieri… decât în „pietrele scrise! Piatra pare a fi „cauză şi efect” a tuturor nefericirilor
lumeşti, vinovată de succesiunea anotimpurilor, de efemeritatea lucrurilor. Trecerea implacabilă a timpului lasă urme adânci în conştiinţa neconsolată a poetului – conştiinţă în care s-a cuibărit teama de moarte. Rod al neliniştilor, actul creator, forţa estetică a scrierii depăşesc „peisajul arid” al exprimării – invadând spaţiile „virgine” unde… nebănuite „semne” aşteaptă descătuşarea.
„omul şi-a onorat nefericirile // cu ofrande de sânge // şi a iubit până la durere //
imuabila sa dependenţă // de bună-voia divină.”>>>>>>

Cartea tinerilor scriitori cenaclu literar-prezentare

,,Suntem un cenaclu interactiv pentru promovarea literaturii de bună calitate a tinerilor. Mulţumim autorilor de literatură contemporană, implicaţi în proiectul Cartea Tinerilor Scriitori şi le promovăm creaţia cu drag! Vă dorim succes ! Cristina Ştefan

…aşa începe acest proiect, ivit din marea mea dragoste de vers dar şi din experienţa anilor de publicare în siteuri literare(de prin anul 2000) atât a creaţiilor proprii cât şi a comentariilor la textele lecturate.

Datorat mulţumirilor şi recunoştinţei manifestate de către autori pe care nu i-am cunoscut personal, dar în vreme, ne-am împrietenit, acest cenaclu interactiv a devenit lăcaşul nostru de a lucra vers, sau în care versul lecturat ne îmbogăţeste cultura literară.

Se lucrează activ în Ateliere de creaţie, fără editări pretenţioase, într-o atmosferă destinsă şi distinsă. Un grup de autori cu experienţă literară, prin volutariat atât de merituos, opinează la textele expuse, reuşind argumentat să rezule o lirică de calitate.

Ideea de bază este eliberarea liricului autorului într-o exprimare cât mai sugestivă, iar rezultatele sunt uimitoare.

Dacă acest cenaclu este un experiment şi va rămîne aşa sau va deveni o şcoală literară, vor determina membrii săi şi viitorul.

Deocamdată primul proiect este Cartea Tinerilor Scriitori, în forma paper editată până în vara anului 2010.

Mulţumesc scriitorilor consacraţi sau neconsacrati participanţi la acest proiect.Multumesc partenerilor din celellate reţele literare pentru ajutor.

Urez tuturor scriitorilor prezenţi sau viitori din cenaclul nostru, cât mai multe premii lirice sufleteşti si reale!

Cu preţuire, Cristina Ştefan.

CÂND SE SFÂRŞESC IUBIRILE

Când se sfârşesc iubirile în toamnă blue

Se sfarmă-n cioburi răsuflări de zâne

Şi cad în iadul fără nume- un ‘’eu şi tu’’

Pe tot noianul despărţirilor din lume.

.

Când se sfârşesc iubirile, din ploi celeste

Se surpă-n labirint pustiul vieţii

Rămas Icar cu-aripa arsă, în ferestre

Închise, veşnicia mai atârnă ceţii.

.

Când se sfârşesc iubirile, tăcerea ruptă

Sfâşie hăurile mării-n colţi de noapte

Şi-n găurile de abis e-o moarte suptă

În care nu pătrund lumini, nici scoici, nici şoapte.

.

Când se sfârşesc iubirile, Lacrima Christi

Cuprinde-n mântuire neîntoarsa  stea

Şi-şi dăruie trăirea, numai una, tristei

Vânzări nelegiute, iubirea când vindea.

>>>>>>>>

„Esenţializarea credinţei religioase”

Lucrările, adevărate „rugăciuni în lemn”, realizate de Nicolaie Gheorghian, membru al Academiei de Arte Tradiţionale din România, reprezintă, prin concentrarea minusculă de motive şi simboluri, aşa cum a subliniat în cuvântul de prezentare scriitoarea Angela Furtună, „esenţializarea credinţei religioase”. Şi, reamintind faptul că, recent, în luna noiembrie, s-au împlinit 500 de ani de tipăritură românească, Angela Furtună a asemuit delicatele şi mignonele lucrări  de sculptură cu o altfel de scriitură, „o scriitură în lemn”.

Sculptorul miniaturist

Sculptorul miniaturist sucevean Nicolaie Gheorghian, care a împlinit în această toamnă vârsta de 51 de ani, a avut încă din copilărie abilităţi artistice. Primele sale încercări, care aveau ca material de lucru lemnul, au constat în lucrări traforate, intarsii în furnir şi pirogravură. Mai târziu a fost preocupat de sculptură şi de pictură. A ucenicit şi a lucrat câţiva ani împreună cu prof. univ. Nicolae Sava, luând parte la lucrări de restaurare şi pictură bisericească la lăcaşuri de cult din Blaj, Zlatna, Alba Iulia şi la Mănăstirea Teodoreni de la Burdujeni.>>>