CETATEA LUI BUCUR * literatură , arte , cărţi

La poalele Munţilor Căpăţânii, între codrii străvechi, există un loc sacru, împlinit prin farmecul naturii dar şi prin aureola  istorică şi spirituală cu  care s-a încărcat de peste trei secole. În acest spaţiu, în care cultura înseamnă în primul rând religie şi artă, drumul gândirii colective s-a contopit cu cea a unui domn sfânt şi iubitor  de neam: Constantin Brâncoveanu.

Cum poţi numi altfel Complexul mânăstiresc Hurezi,  cel mai mare ansamblu monastic de arhitectură medievală din Ţara Românească, decât leagănul stilului arhitectural brâncovenesc? Aici te cuprinde atât fascinaţia unui har nestins peste veacuri, a unui superior intelectual, cum a fost Brâncoveanu, cât şi a unui abil şi înţelept domnitor, care a folosit arta şi religia pentru a dura în istorie.   Mânăstirea Hurezi,  face parte azi din patrimoniul UNESCO. Ea înfăţişează, de fapt,  apogeul creaţiei geniului românesc de la sfârşitul secolului al XVII-lea. Este, în acelaşi timp, o convingătoare ilustrare a  operei de creaţie spirituală  multiseculară, pe care în volumul său „Bizanţ după Bizanţ”,  Nicolae Iorga  a numit-o „continuarea  civilizaţiei romane a cărei moştenitori în Europa de Răsărit sunt românii”. Şi atunci, nu ne putem mira de ce vizitatorii din toate timpurile au fost atraşi de ctitoria numită de Charles Diehl  „cea mai frumoasă din România”. Poate va intra şi în zilele noastre, în atenţia acelora care organizează evenimente pentru oaspeţii ce ne vizitează ţara, pentru a le face cunoscut primul stil românesc, unic în tot spaţiul răsăritean european, caracteristic prin prelucrarea artistică a pietrei şi a lemnului cu motive vegetale şi prin apariţia portretelor votive în pictură.

Mânăstirea Hurezi  ctitorită de Sfântul Constantin Brâncoveanu, luminatul domn al Ţării Româneşti, în al doilea an al domniei sale,  a fost în acelaşi timp şi o faptă religioasă despre care , putem citi în pisania de deasupra uşii bisericii: ”Nu voi intra în sălaşul casei mele, nu mă voi sui pe aşternutul patului meu de odihnă, nu voi da somn ochilor mei şi pleoapelor mele dormitoare şi repaos tâmplelor mele, până nu voi afla loc Domnului şi sălaş Dumnezeului lui Iacob”, domnitorul, urmând astfel în cuvânt şi faptă pe proorocul Psalmist.            Construcţia mânăstirii a fost supravegheată, la început, încă din 1690, de ruda sa, marele stolnic Pârvu Cantacuzino, având meşteri, ce au confirmat geniul poporului român, ziditor de spaţii spirituale, cum a fost vătaful zidarilor din acea vreme, Manea sau Istrate lemnarul ori Vucaşin Caragea pietrarul, toţi pictaţi în pridvorul bisericii, frescă unică prin îmbinarea iconografiei religioase şi compoziţiei laice, renumită în zona balcanică, gen care a creat apoi o şcoală de pictură, înfiinţată aici în secolul al XVIII-lea.

Acestei zidiri, iubitorul de artă, Constantin Brâncoveanu i-a hărăzit şi un rol cultural deosebit. S-a gândit să orânduiască şi un spaţiu al cărţii ”biblioteca aceasta este casa cu hrană sufletească ce oferă iubitorilor de cultură, masa cea înţeleaptă a cărţilor”. Li se adaugă comorile de artă şi istorie veche românească, preţioasele icoane şi picturi, muzeul cu obiecte de o valoare inestimabilă.>>>>>

Elena Armenescu Ciuhrii, medic şi scriitoare, este preşedinta Fundaţiei Mirabilis – Medicină Alternativă (ONG club UNESCO), secretar general al Uniunii Naţionale a Femeilor din Romania (UNFR), vicepreşedinte al Academiei Dacoromâne, membră a Uniunii Medicilor Scriitori şi Publicişti din România şi membră a Uniunii Scriitorilor din România. Născută la  22 mai 1948, în  localitatea Tătărăşti de Sus, judeţul Teleorman, Elena Armenescu Ciuhrii îşi aminteşte cu dragoste de părinţii săi. Tatăl a fost cel care a educat-o pe viitoarea scriitoare  în spiritul respectului faţă de valorile trecutului şi ale dreptăţii. Mama, fire visătoare şi religioasă, iubitoare a curăţeniei interioare şi exterioare, i-a oferit acesteia nu doar căldura unui cămin, ci şi înţelepciunea vieţii, pe care a descoperit-o pe paginile Bibliei. Licenţiată în 1972, a Facultăţii de medicină din Timişoara, Elena Armenescu Ciuhrii este autoarea volumelor  “Ferestrele somnului”, “Regatul ascuns”, ‘Exodul uitării”, “Dictatura iubirii”, “Strigăt spre lumină”, “Memoria statuilor”, „Iubirea împărătească”. Scriitoarea este acum căsătorită cu Dr. Doc. Mircea Ciuhrii, virusolog de prestigiu internaţional, inventator în biotehnologie, deţinător a numeroase brevete de invenţie, şi are doi fii, amândoi licenţiaţi în medicină.

„Am început să scriu ca să nu mă mai simt singură”

- Cum s-a născut pasiunea dvs. pentru medicină şi pentru scris?

- Empatia pentru  oamenii în suferinţă, sentimentele altruiste, umanismul, armonia care se poate găsi doar în starea de bine, de sănătate, dorinţa de a vedea în jurul meu oameni plini de viaţă mi-au îndreptat paşii spre medicină. După ce m-am liniştit, în sensul că terminasem cu examenele grele prin care mi-am asigurat exercitarea profesiei de medic, am avut răgazul necesar şi m-am reîntors la vechile mele pasiuni: literatura, istoria, religia. Eram în perioada dictaturii comuniste şi aveam timp mai mult decât în anii care au urmat după 1990. Cărţi, slavă Domnului, găseam de cumpărat atât de la librării, anticariat cât şi din biserici – acum avem o bibliotecă foarte bogată! >>>>>

Cântecul iernii

se buciumă lunatic -

noapte albastră

.

Şuierând în câmp

curge gerul  sălbatic -

pescăruşi pe cer

.

Braţele lunii

se clatină sub nouri -

salcia plânge

.

Axele lumii

sub fulguieli de aştrii –

iarna iubirii

Elisabeta IOSIF

ianuarie, 2010

REVISTA NEWAGERO  LA ANIVERSARUL UNUI DECENIU DE LA APARIŢIE

În virtutea faptului că suntem români şi dorim să ne preţuim valorile şi personalităţile de excepţie devenite emblematice pentru cultura noastră, forurile culturale gălăţene au hotărât să acorde  Domnului Lucian Hetco – Premiul de Excelenţă pentru activitatea de promovare a culturii şi artei româneşti peste hotare, cu atât mai mult cu cât, se apropie Jubileul de zece ani de la apariţia revistei „AGERO”.

Din multitudinea apariţiilor revuistice, fie pe suport clasic, fie în sfera on-line, ce s-au afirmat cu adevărat şi au rezistat nesiguranţei tranziţiei, prin  valoare, competenţă, profesionalism şi, mai ales, ţinând piept tentaţiilor de a se banaliza, urmând spiritul gregar al momentului şi al trendului, din ce în ce mai agresiv, dar nu şi valoros, al epocii actuale, în special în anii de după 2000,  revista AGERO s-a distins încă de la început, prin calitatea ei, prin înalta profesionalitate  şi iscusinţa de conducător a directorului şi redactorului şef, Domnul Lucian Hetco.

Apariţie permanentă de-a lungul acestor ani,  AGERO, Revistă de Cultură, Opinie  şi Informaţie,  serveşte interesele informaţionale şi culturale ale românilor. AGERO – un simbol al educaţiei şi culturii latine, al bunului gust şi al toleranţei este  o Tribună liberă de luptă împotriva prăbuşirii valorilor naţionale şi internaţionale.

Revista AGERO, din Stuttgart, editată de  eseistul, poetul, publicistul şi promotorul cultural Lucian Hetco, care este şi redactor responsabil, om de cultură complet şi intelectual de marcă, se constituie de ani buni,  într-o publicaţie  de cultură şi  informaţie pe web, adresată tuturor persoanelor vorbitoare de limbă română şi este o tribună liberă, aşa cum am afirmat,  în slujba onestităţii, democraţiei şi integrităţii morale a românilor din Germania şi din alte părţi ale lumii.>>>>>

Veniţi să ne veselim…*Aliluuuiaaa!

In inimi să ardem ca smirna şi tămaia

Mireasma gândului bun va cuprinde

Cerul şi Pămantul cât se-ntinde!

.

Zorii apar furişându-se împătimit

Sărutând pămantul dinspre răsărit

Crestele munţilor încă opresc

Tulburătorul lor alint, dumnezeiesc.

.

Incins cu lumină, întunericul nopţii

Se retrage smerit supunându-se sorţii

Se depărtează ascultător, ca un sfetnic

S-adoarmă alte vietuiţoare, sfielnic.

.

Aştept extaziată şi inima-mi tresaltă

Când vine unda aceasta luminată

O înghit, e caldă atingerea, pură

Te-nfioară dulce, ca o cuminecătură!

>>>>>>

I. OPRIŞAN: Mult stimate domnule Mihadaş, rugîndu-l, de curînd, pe domnul D.R. Popescu să-mi indice cîteva dintre personalităţile clujene la care aş putea apela spre a afla unele aspecte mai puţin cunoscute despre ultima perioadă a vieţii lui Lucian Blaga, domnia sa a rostit înainte de toate numele dumneavoastră, ceea ce m-a mirat întrucîtva, deoarece era pentru prima dată cînd numele dumneavoastră era asociat cu cel al filosofului. În ce relaţii v-aţi aflat, de fapt, cu poetul şi în ce împrejurări l-aţi cunoscut?

Teohar MIHADAŞ: Întîi şi întîi mulţumesc, şi pe această cale lui D.R. Popescu pentru că „a rostit înainte de toate numele“ meu atunci cînd l-aţi rugat să vă indice cîteva personalităţi care să răspundă la întrebările dumneavoastră despre Lucian Blaga.

Relaţiile dintre mine şi poet erau acelea dintre adorator către adorat. Eu mă duceam înspre el cu toată fervoarea celui îndrăgostit de frumuseţile poeziei şi ale înţelepciunii, iar el mă primea cu generozitatea proprie adevăratei poezii şi filosofii. Erau adevărate bucurii eleusine pentru mine întîlnirile acelea… Trăiam starea de fericire a unui neofit în faţa înaltului iniţiat.

Prima dată l-am văzut în anul 1942, în sala Dalles, unde domnia-sa venise pentru a ţine o conferinţă¹. Mi-a rămas întipărită în memorie doar faţa albă, cu gulerul cămăşii alb, cu bărbia îndărătnic răsucită-n sus, restul fiind doar vestmînt negru. Conţinutul conferinţei nu m-a impresionat. Era vorba despre o problemă epistemologică², tratată oarecum mistic şi fără elocvenţa oratorului de catedră, ca, de pildă, a profesorilor mei Ion Petrovici, Mircea Vulcănescu, Tudor Vianu, Mihai Ralea şi Mircea Florian. Îşi citea şi prelegerile de la curs şi pe cele rostite-n public, fapt care indispunea, în schimb era tulburător atunci cînd se afla între oameni dragi şi le vorbea lor. Printre cei care predau la Facultatea de Filosofie din Bucureşti, nu se bucura de audienţă. >>>>>

M-am întrebat adeseori, ce-i face pe scriitori să-şi noteze gândurile? Ce nevoinţă imperioasă îi mână să aştearnă cuvinte, pe care nu le-ar rosti nimănui?

Nevoia de ordine, de structurare a ideilor, se stivuire a simţămintelor pentru a nu se pierde pentru totdeauna…Nevoia şi, în acelaşi timp neputinţa de a comunica deschis, celor din jur, despre ceea ce-i asupreşte şi-i frământă? Oricum, hârtia, iar acum ecranul calculatorului sunt cei mai buni interlocutori.  Cu ei faci schimb de păreri, de iluzii, de afecte, intri în polemici pe care nu le sfârşeşti niciodată, lor le dăruieşti tăcerile tale din nopţi feriale ori festive pentru că ştii că nu te trădează.

Jurnalul interior, chiar dacă nu e aşternut pe hârtie ori pe suportul electronic are darul de a-ţi dărui starea aceea propice creaţiei, te pregăteşte pentru un nou început, pentru un nou capăt de lume şi spre o viaţă în care intri sfios, desculţ şi cu simţurile în alertă, sperând că vei găsi răspunsuri la întrebările pe care, poate, nu ţi le-ai pus niciodată… E un tărâm mirific de cercetat şi colindat, de făcut săpături,  în care, la orice pas, poţi întâlni…neprevăzutul. Persoane şi locuri necunoscute care abia aşteaptă să-ţi intre în căuşul inimii şi să se instaleze acolo.

Frânturile de jurnal ale cărturarului Alexandru Nemoianu, nu fac excepţie. Inserţii reale în oniricul recurent, un amestec de meta-întâmplări cu iz de poveste, personaje  care şi-au pus amprenta asupra personalităţii sale,  frământări şi gânduri care nu-i dau pace, toate acestea învoalate în tulul unduitor al perdelei de fum siniliu, al amintirii… Amintiri prezente, spune autorul….amintiri din viitor, spunem noi, după celebra carte omonimă.

Ele au meritul extraordinar că-l relevă cu fidelitate pe autor, pentru că, niciunde nu e scriitorul/poetul mai autentic decât în confesiunile de tip jurnalier.>>>>>

Am poposit pe ţărmul plin cu alge

Când soarele ieşea semeţ din mare

Călcam desculţ pe cioburi milenare

Pe valuri se vedeau dansând catarge

.

Mi-e gândul nestatornic ca un val

Ce te sărută-n grabă şi-apoi pleacă

Abia am poposit şi mă încearcă

Acelaşi dor “tărâmul ireal”

IOANA  STUPARU

Bucureşti

Volumul intitulat Casa cu ferestre luminate, apărut în editura Sport Turism 1985, scris de Elisabeta Iosif, poate fi considerat o carte de referinţă a memorialisticii româneşti.

Cine nu doreşte să lase toate problemele vieţii deoparte pentru câteva zile şi să plece într-o călătorie de suflet? Sigur, poţi pleca şi peste mări şi ţări, dar acolo n-ai să găseşti niciodată Casa cu ferestre luminate în care se află vestitul Salon literar unde  se întruneau membrii Societăţii Junimea din Iaşi, locul unde îşi desfăşurau şedinţele de cenaclu, salon în care aerul a vibrat, pus în mişcare de vocile marilor creatori ai literaturii moderne Eminescu, Creangă, Vasile Alecsandri şi mai târziu Mihai Sadoveanu!

Acolo vei afla multe cu siguranţă multe din scrierile lor remarcabile, din nefericire rămase nerăsfoite în ultima vreme, şi te va apuca dorul să urci în Copou unde „teiul nalt şi vechi” stă încins cu brâu de fier şi aşteaptă ca cei osteniţi de drum şi mai ales de zgomotul lumii, să se aşeze pe o bancă din apropiere şi să mediteze la vremurile apuse.

Ne poartă mai departe autoarea, alături de un grup de tineri care o însoţesc – ca în ritualurile magice când tinerii sunt iniţiaţi în preluarea şi păstrarea secretelor de la Înţelepţii comunităţii- şi ajungem aproape plutind cu duhul, fie la  Bălceşti, pe Topolog în Vallachia ( nume cu care italienii prin 1852 când la Palermo se stingea Prinţul Revoluţiei Române, autorul monumentalei lucrări „Istoria  românilor sub Mihai Voievod Viteazul” încă numeau teritoriul Ţării Româneşti, deoarece ne reamintim că romanii interziseseră folosirea numelui de Dacia – care ocupa un teritoriu întins peste graniţele României Mari din perioada interbelică), fie „în slobod sat crăiesc la poalele Munţilor Carpaţi” adică în Răşinarii poetului O. Goga. Bineînţeles că vom călători prin toată  ţara, de la Şiria lui Slavici până la Ruginoasa, după care ne putem odihni pe valea Prahovei în balconul Casei memoriale Cezar Petrescu de unde să admirăm Uriaşul, ori la Vălenii de Munte să ne mai minunăm încă o dată de inteligenţa şi puterea de muncă a celui care s-a dedicat cercetării istoriei patriei şi a lumii.>>>>>

Pentru noi, cei din Arizona, “Romanian Times” (www.romaniantimes.com), cu sediul ȋn Portland, Oregon, este o punte de legătură între comunităţile româneşti din SUA. Prin paginile revistei “Romanian Times”, evenimentele din Statul Marelui Canion au fost şi sunt mediatizate în toată America. În acest spirit, putem vorbi de rolul important pe care “Romanian Times” îl joacă în trecutul şi prezentul românilor din Arizona şi de pe întreg Pământul Făgăduinţei, ca factor de coeziune şi mijloc de comunicare între aceştia. Prin intermediul publicaţiei “Romanian Times”, aflată azi în sărbătoare, în conştiinţa noastră, a românilor aflaţi aici, în Statul Marelui Canion, se naşte un gând de unitate, de apartenenţă la valorile tradiţionale ale ţării de unde am venit.

Un forum deschis problemelor majore ale românilor

Autodefinindu-se ca un forum deschis problemelor majore ale spiritualităţii româneşti de pretutindeni, “Romanian Times” le-a dăruit cititorilor săi din Arizona timp de. 10 ani, articole pe teme de politică, economie şi cultură, prin care aceştia au fost conectaţi la realitatea din patria mamă. Pe lângă subiecte de actualitate din viaţa românească, revista le-a oferit românilor şi meditaţii creştine, care s-au dovedit a fi o adevărată hrană pentru suflet şi minte. Iată de ce, remarcându-se prin discernământ şi profesionalism, revista “Romanian Times” a pătruns în sufletul nostru prin stilul său simplu, succint şi atractiv. Românii din Arizona sunt invitaţi să citească în continuare această revistă la care colaborează scriitori consacraţi şi jurnalişti din diverse state din SUA, dar şi din alte ţări. Fiecare dintre aceştia şi-a adus contribuţia în armonie cu principiul conform căruia a scrie la “Romanian Times” înseamnă să vii cu tot ce ai mai bun în inimă şi în minte.

Una în cuget şi simţire

Acum, la ceas aniversar, comunitatea română din Arizona salută apariţia acestui număr special al revistei “Romanian Times” şi doreşte publicaţiei viaţă lungă. Fie ca tot ceea ce a realizat până în prezent “Romanian Times” pentru românii aflaţi departe de casă, pe pământ american, să se regăsească şi de acum înainte în articole de calitate, de interes major pentru aceştia şi care să răspundă cerinţelor şi aşteptărilor lor. Urarea noastră este ca revista “Romanian Times” să aibă în continuare forţa de a-i face pe românii din Statul Marelui Canion, dar şi din SUA, să fie una în cuget şi simţire. Dorinţa noastră de bine pentru revista “Romanian Times” este ca această tipăritură să rămână un reper pentru cititorii săi şi să îi reprezinte. La mulţi ani, “Romanian Times”!

Octavian Curpaş

Phoenix, Arizona

Irumpe iar în plâns, cea parte din Moldova,

Îmbrobodind-şi doliul pe ninsă-i, fruntea sa

Atunci fu Eminescu să-i plângă-n vers durerea

Acum şi eu, din suflet, aş vrea aşa ceva.

Din geniul ei romantic şi din a ei lumină,

Din râuri în meandre, ce-’nbrazdă-n ea mereu,

Parcă-mi îngână timpuri, în bocete de cânturi:

S-aud că Ţara mea, iar pierde-un geniu-al său!

De clopote de bronz, vibrează Ceru-n unde,

Se-aude prin poeţi… Tresar în duhul meu:

Bădia-nostru, Vieru, de-l chemi, nu-ţi mai răspunde

Se-ndreaptă azi cu duhul, la Cer, spre locul său.

De-a dreptul răstignită-i fu dragostea de limbă,

De maniaci chirilici în moldoveni schimbaţi

Ne-om aminti de el? Să-l căutăm: Cum? Unde?

Fu răstignit de „umbre”, ca Isus de „pilaţi”!

Moldova lui şi-a mea nu-i ţară suverană

şi nici n-a vrut aşa ceva nicicând să fie

Să fie-şi vrea, o parte, din România toată

şi-n cadrul ei să aibe o autonomie!

>>>>>

SUFLET DIN SUFLETUL ALMĂJULUI, OM PENTRU ISTORIE, OM PENTRU DUMNEZEU,  OM PENTRU OAMENI

IOSIF CORIOLAN BURACU – O LEGENDĂ VIE, Editura Tim, Reşiţa, 2008

Moto:

„Luminează-te şi vei fi”

(-Inscripţie de pe dulapul Bibliotecii  din Mehadia, donaţia Bibliotecii Bibicescu din Turnu Severin, 28 I. 1923)

Identitatea spirituală a unui popor  se măsoară în iubirea şi abnegaţia, jertfa şi biruinţa oamenilor din care el este alcătuit. Dar, mai cu seamă, în cinstirea istoriei, a înaintaşilor eroi şi cărturari, în oamenii de seamă care au rămas înscrişi cu litere roşii în Cartea Neamului. O trăsătură de caracter pregnantă a locuitorilor Banatului montan este, fără doar şi poate, pe lângă dragostea faţă de istorie şi neam, cinstirea celor care au ales să fie în întreaga lor viaţă, făclii, Lumini nestinse pentru urmaşi, prin aportul lor la întregirea acestei conştiinţe colective.

Memoria identităţii spirituale româneşti este însă şi lucrarea harică pe care Duhul a insuflat-o în oameni, modelându-le caracterul în asemenea chip, încât, în toată viaţa lor au „ars” de dragoste pentru ţară, pentru vatră, pentru cinstirea strămoşilor şi pentru idealul milenar visat de generaţii întregi şi stropit în lacrimi şi sânge: Unirea tuturor românilor, constituirea şi închegarea Statului naţional român, independent şi puternic, dezvoltarea şi păstrarea limbii, a tradiţiei,  a religiei, a dimensiunii spirituale care îl defineşte.>>>>>

« Să iubeşti e o binecuvântare.

Să fii iubit e ceva minunat.

Să iubesti şi să fii iubit e totul. »

Ianuarie. E mai presus de toate ziua în care visul la care abia îndrăzneai să visezi ţi se îndeplineşte. Visul dorit îţi intră în viaţă cu fulgi mari şi dalbi. În jur nu e speranţă, ci certitudine. Esti veşnic.

Februarie. A zâmbi şi a dărui iubire sunt poate cele mai grele misiuni ce ne-au fost încredinţate. Misiuni supreme ale unui examen final. Toate celelalte înzestrări sunt preludiul. Zâmbetul şi iubirea, imbolduri la desăvârsire. Zâmbind şi iubind devenim noi înşine o lume de dragul cuiva. Eşti măreţ.

Martie. A iubi înseamna a înceta să mai trăieşti doar pentru tine. Teama, speranţa, durerea, bucuria, plăcerea celui iubit să le percepi ca un dat al firii. A turna măreţie atunci când cel iubit simte înjosire. A oferi alinare când cel iubit e ostenit şi îndurerat. A absorbi în tine toate contradicţiile şi piedicile vieţii lui. Eşti nepreţuit.

Aprilie. Un adevărat regal al iubirii este atunci când ai convingerea că tu eşti singurul care iubeşti cu adevărat, că nimeni înaintea ta nu a mai iubit ca tine şi în veci nimeni nu va mai iubi ca tine. E unica senzaţie de singurătate care nu te disperă, ci doar te înalţă. Eşti ales.

Mai. Soarele la răsărit şi verdele crud din sâmburele dragostei nasc împreună un început pe care luna îl răpeşte mereu în asfinţit. Când iubeşti vrei mereu să trăieşti doar începutul. Să-l fereci şi să-l ascunzi de luna răpitoare. Începutul dragostei e mândria şi extazul îndrăgostitilor. Nimic nu e mai copleşitor decât doi ameţiţi de dragoste. Eşti pierdut.>>>>>

O carte frumoasă şi plină de har acest volum de poeme intitulat, cum nu se poate mai potrivit pentru ceea ce închide sau mai exact deschide între coperţile sale, Când s-au fost spus Îngerii (Ed. Epigraf, 2009), semnată imperial Traianus de către confratele nostru de la Chişinău Traian Vasilcău, pe numele lui adevărat.

Fiindcă, într-adevăr, cartea lui Traianus nu se închide asupra poemului, ci se deschide şi ne deschide prin acesta un orizont de profundă poeticitate şi fior metafizic. Când s-au fost spus îngerii nu este, cum ar putea să pară, o antologie de ziceri angelice. Ea nu este imnul heruvimilor şi serafimilor  către Domnul, nici barbiana “ lauda  grădinii de îngeri “ la minunea întrupării frumuseţii profane, ci bucuria înlăcrimată a acelei Golgote interioare care este căutărea fără de capăt a Fiinţei, revelaţie şi ascundere perpetue a ceea ce nu se află în altă parte decât în adâncul nostru şi al lumii, adânc în care noi înşine ne aflăm în deschiderea noastră întru Fiinţă. Numai dintr-o asemenea perspectivă poate spune poetul: “ În casa mea trăieşte dumnezeu” sau “ Să vii cu Dumnezeu de mână”. Dumnezeul pe care el îl slăveşte nu e doar acela care străjuieşte la poarta raiului, ci şi, şi mai ales, la poarta cuvântului; “Înduhovniceşte-mă, Părinte,/ Şi-ngroapă-mă lin în cuvinte”, a poeziei: “ Prea plin de Tine, Doamne vreau să fiu,/ Căci numai tu eşti poezia lumii./ Ea mamă mi-i acum, în ea te ştiu . Traianus nu face decât să lucreze la “supunerea metaforei “, la îmblânzirea Misterului cel cunoscut şi niciodată aflat: “ Supune-voi metafora în zori/ Voi trafica  miresme de gutui – / Un mod cinstit de a lucra Misterul/ Ce cunoscu-i în veac şi-n veacuri nu-i” . Adică să facă ceea ce fac toţi poeţii adevăraţi crucificaţi între spunere şi nespunere, între spaima de puterea cuvântului: “Trăieşte-n mine-un cântec fără nume/  Pe care să nu-l pierd, mi-e teamă-al spune.” dar şi a tăcerii: “De-acum mi-e numele Tăcere”. A acelei tăceri vorbitoare, “ocean sonor cum nu e altul”, aceea care precede şi-n care se află Cuvântul, Verbul însuşi în potenţialitatea infinitelor lui întemeieri, “eternul revărsat în mine”.>>>>>

Prima elegie

Aş fi vrut a fi iarnă

în scrisoarea ta…

o citesc şi-s umerii

aplecaţi într-un somn

repetabil, repetabil, repetabil.

nu-mi pătrunde lumina

prin fereastra neagră

fier greu

ca şi cum ne-am iubi-n toată vina…

brocartul e aspru în oră

ca dangăt din clopot.

îmi scrii că sunt ani

de când pribegeşti…

O, această perdea roşie

care tremură încă

să fii, să-mi iubeşti.

Citind scrisoarea ta

mă stinge lumea

cu un ocean de nea.

>>>>>

În romanele Melaniei Cuc, fiecare volum are  etapa sa cronologică, epoca istorică, personaje care se deosebesc între ele sau se aseamănă, după cum merge firul ,,poveştii”. În „Femeie în faţa lui Dumnezeu”, prozatoarea se apleacă spre civilizaţia  Samizegetusei şi credinţa bătrânului Zamolxes, dar  face şi trecerea spre condiţia femeii în lumea de azi. Romanul  se inscrie în proza erosului, având ca temă mitul iubirii şi motivul cuplului. Experienţele limită trăite de eroină, aflată în căutarea iubirii perfecte, simbolizează unitatea primordială a spiritului uman, dorinţa de a descoperi absolutul. Totuşi, o astfel de iubire nu poate fi oferită decât Dumnezeu, Cel despre care autoarea afirmă în carte că venea „călărind un asin; nu avea plete, nici barbă, nici mustăţi… doar o coroană aprinsă de spini.”

Melania Cuc – „O scriitoare originală”

,,Numele scriitoarei Melania Cuc…  este un nume care mi-a reţinut atenţia prin  unele poezii, proze, însemnări, interviuri, reportaje şi anchete literare  ce au impus-o în peisajul  literaturii române contemporane ca pe o scriitoare originală şi înzestrată cu multiple disponibilităţi creatoare”, spunea istoricul literar Nicolae Scurtu.

Autoare a douăzeci de volume de versuri şi proză, printre care  „Impozit pe dragoste”, „Tablete contra disperării”, „Fructul oprit”, „Miercurea din cenuşă” sau „Graal”, Melania Cuc este deţinătoarea a numeroase nominalizări, distincţii, diplome, premii şi medalii. Între acestea se remarcă Premiul Editurii Minerva  pentru Poezie, obţinut la  Festivalul de literatură „Moştenirea Văcăreştilor”, Târgovişte, 1988 sau DIPLOMA şi Premiul I , acordate la Concursul Naţional de Proză “Liviu Rebreanu”, Bistriţa, 2003. În 2009, Melania Cuc primeşte Diploma şi Titlul de Femeia Europeană pentru Municipiul Bistriţa, pentru cultură europeană. Fiecare din cărţile pe care le-a scris Melania Cuc are viaţa ei, destinul şi vibraţia proprie. De referinţă pentru opera sa sunt cărţile de proză, dar şi cele cu tablete.>>>>>

Poezia are un domeniu specific: sfera imaginaţiei, a visului, a irealului, starea de contemplaţie, cu două momente care se întrepătrund:  momentul raţional (care aduce în viaţă formă şi echilibrul) şi momentul iraţional (care distruge forma şi destramă unitatea spirituală); poezia ne oferă prin ea însăşi un fel de a vedea lumea, cu tangenţe în real şi ireal; acest fel de a vedea lumea nu este un împrumut, ci o producere de sine ce are ca resorturi principale contemplarea şi fantasia, deosebite de gândirea şi construcţia filosofică.

Înlăuntrul poeziei lucrează filosofia (ca înţelepciune, cugetare, activitate intelectuală etc.), dar, în acest caz, filosofia devine o metaforă care nu distruge şi nici nu realizează realul sau idealul, ci le transcende, nefiind altceva decât poezia, însă, gândirea mitică eminesciană se află pe tărâm autohton. Simbolul vechilor profeţi cu fruntea-n lumină este Moise, imaginat de Eminescu în fruntea unui popor: O ginte-ntreagă poartă a lui învăţătură. Un astfel de profet în noaptea noastră pierdută şi amară, este şi Heliade, al cărui glas este glasul Providenţei (La moartea lui Heliade)

Mitul orfic este  abordat, fără cunoaşterea unor repere livreşti. Poporul trac a fost un popor de vizionari, de eroi, de cântăreţi şi de poeţi. Eminescu aşază misiunea poeziei, în Epigonii, sub semnul miticului poet Orfeu, fiul lui Oiagros şi al muzei Calliope, tracul cu puteri civilizatoare, poetul şi cântăreţul care simbolizează vraja dionisiacă născătoare de viaţă, puterea magică de a-i iniţia pe oameni în rostiri tainice, în misterele existenţei, ale lumii şi universului. Orfeu devine, la Eminescu, simbolul poetului adevărat, al poetului iniţiat, vizionar.>>>>>>

Dacă treci prin Statele Unite ale Americii şi ţi se iveşte ocazia să vizitezi uriaşa metropolă Chicago din statul Illionis, oraşul minune al secolului al XIX-lea, de care preşedintele Barack Obama este atât de mândru, te poţi socoti un om fericit. Visam demult la o asemenea vizită şi în sfârşit, în august, 2009, am reuşit să-l vedem împlinit.

Cum să nu-ţi doreşti să vizitezi acest oraş, care, datorită importanţei lui economice, trece astăzi drept capitala neoficială a părţii interioare a statelor Unite! Ştiam că oraşul Chicago a avut un ritm de dezvoltare alert începând de la jumătatea secolului trecut, ajutat de poziţia sa geografică, de resurse naturale din zonă, de tehnica avansată şi de hărnicia oamenilor, dar acum puteam să vedem „cu ochii noştri” cum a ajuns  o uriaşă metropolă, port pe litoralul marelui lac Michigan. E supranumit şi „oraşul care munceşte”, dar mai poartă încă un supranume: „oraşul vânturilor”, „windy city”, datorită vânturilor puternice care sunt foarte prezente în tot timpul anului. Scurta sa istorie ne spune că prima atestare există din 1803 când armata americană a construit un fort de apărare. Abia în 1825 s-a transformat în oraş. La început a fost o mică localitate de frontieră, iar astăzi este al treilea mare oraş din USA cu  o populaţie de 6.800.000 locuitori şi este un centru important de industrie, comerţ, cultură şi sport. Este sediul unora dintre cele mai renumite instituţii de învăţământ din Statele Unite, iar locuitorii sunt mândri că în oraşul lor îşi desfăşoară jocurile unele dintre cele mai puternice echipe sportive naţionale.

Ne-am amintit ţi de faptul că numele oraşului Chicago este legat de lupta dusă de muncitori pentru condiţii de viaţă şi de muncă mai bune. În 1887 un mare miting al muncitorilor a fost reprimat cu violenţă de către poliţie. În memoria victimelor de atunci, ziua de 1 Mai, data mitingului, a fost aleasă drept Ziua internaţională a muncii, zi pe care noi am trăit-o în România un lung şir de ani cu mare alai. >>>>>>

- in memoriam CONSTANTIN BUCESCU -

Cel ce acum este la îngeri (rob al Lui Dumnezeu, chemat, în 24 decembrie 2007, întru cele nevăzute ale Luminii…), prof. univ. CONSTANTIN EM. BUCESCU, a avut HARUL DUMNEZEIESC AL LOGOS-ULUI TOTAL DECIS, LOIAL, CONVINGĂTOR ŞI CHIAR CONVERTITOR. Uneori, perioadele ciceroniene ale  Discursului său de FOC ajungeau chiar să biciuiască, întru Lumină, întunericul instalat, atât de vinovat comod, în conştiinţele noastre…Harul Oratoriei Creştin-Ortodoxe, pe care numai Nae Ionescu l-a dezvoltat întru deplinătate, la noi…

…CREŞTIN LOIAL FAŢĂ DE CREŞTINISMUL-LOGOS, PÂNĂ LA MARTIRIU ŞI MUCENICIE…(moartea lui CONSTANTIN EM. BUCESCU s-a tras tot din indiferenţa/neglijenţa lui faţă de chinurile şi primejdiile trupului său, pentru a se grăbi spre predicarea celor ale Duhului, “faţă către faţă” cu studenţii, cu oamenii de tot felul şi înţelegerea…!). Nu doar în cuvântările strălucit-erudite şi enciclopediste (dar nu „enciclopediste” în sensul veacului ateu, cel de-al XVIII-lea, care nu s-a curmat, în cele ce-au venit asupra noastră…! – CI CUNOAŞTEREA DE TOATE, ÎNTRU DUMNEZEIRE ŞI, DECI, ÎNTRU UNICA MÂNTUIRE POSIBILĂ: PRIN IUBIREA ŞI AMINTIREA HRISTOSULUI – SPRE ÎNVIEREA NEAMULUI!), pe care le-a rostit, cu glas imperial, pentru românii (bătrâni şi tineri, deopotrivă!) din ţară şi străinătate (Spania, Germania, Elveţia etc.) şi-au făcut efectul convingător şi convertitor. >>>>>

taci… şi ascultă! te iubesc!

cum se apropie miezul nopţii,

străinul matematician,

prins în gardul împărţirii…

mai sunt trei minute, isoscele,

şi stau ca un trifoi de oglindă.

acum se priveşte linia veselă,

pe care pedalează norocul…

bicicleta are o roată ascuţită,

trecutul, şi are o roată rotundă,

viitorul. poţi să vezi fluierul,

cum prinde culoare… hei!

taci… şi ascultă! te iubesc!

şi norocul pedalează spre vis,

şi bicicleta face zgomot

în suflet… e o iubire tăcută.

20 ianuarie 2010, 00:09

Daniela VOICULESCU

>>>>>

S-a născut la Firenze, ìn 1950, iar de peste două decenii trăieşte la Scandicci.

Mara Fagioli ìsi imparte sensibilitatea artistică ìntre sculptură şi literatură.

Operele sale tratează idei ce se referă la valorile multiculturale, la solidarietate si legătura ìntre popoare, demostrând, astfel, că arta e un limbaj unic, adresat tuturor.

A publicat la editura Helicon ìn 2001 volumul. de poezii “Dedicato a Lorenzo”(Inchinat lui Lorenzo) si la editura Masso delle Fate ìn 2004,volumul. “Piuma leggera” cu o prefaţă de Vittorio Vettori.

Numeroasele premii literare confirmă măiestria artistică a Marei Faggioli;  “Florinul de aur” , fiind unul dintre premiile importante primite  la concursul  Firenze Europa Mario Conti.

Poezia sa este limpede ca apa ìn pahar şi profundă ca apa mării.

Criticul de artă  Neuro Bonifazi scrie destre M.F.ìn “Dicţionarul autorilor italiani”: “Poate că nimeni nu ştie să unească cele două arte, scrisul ăi sculptura, ìntr-o formă aăa de particulară şi emoţionantă,  ca florentina Mara Faggioli, care stie să transfere un stil ìn altul şi stie să treacă de la o pasiune la alta cu deosebită delicateţte şi măiestrie.”

Sculpturile sale sunt prezente ìn colecţtii particulare din Italia,Germania şi Canada; artista participă la diverse expoziţii personale şi colective din Italia şi străinătate, fiind menmbrà a Centrului de artà modernă Modigliani din Scandicci.

Pentru cititorii resistei dv. am ales cìteva poezii din volumul “Piuma leggera”.

>>>>>

A scrie despre scriitorul Eugen Dorcescu, din punct de vedere al cititorului, poate fi o îndrăzneală demnă de satiră sau poate fi, şi impulsul meu a fost ca atare, un periplu pe un traseu de călătorie dificil, cu peşteri în care homo spiritualis a făcut din cuvânt arealul „acasă” (cf. un interviu al autorului, în Eugen Dorcescu, Poetica non-imanenţei, Editura Palimpsest, Bucureşti, 2009, p. 238 – 240).

Mă voi opri din aventura cunoaşterii, la peşterile poeziei, pentru că înţeleg această lucrare ca zbaterea intelectuală dintre conştient şi subconştient, ceea ce Eugen Dorcescu a recunoscut a explora în lirica sa:

„Tema şi chiar stilul scrierilor mele îşi au sursa exact în penumbra ce rezultă din impactul subconştientului şi conştiinţei” (Op. cit., p. 239)

Ultimul volum de poezii al autorului, cu incipitul „drumul spre tenerife” m-a dus cu gândul la o călătorie în locuri exotice, pe tărâmuri edenice şi ezoterice, deşteptându-mi asimilări odiseice, mitologice. Nu era să fie doar atât.

Critica elitistă de specialitate, de care Eugen Dorcescu beneficiază cu prisosinţă, pune acest itinerar într-o ramă mistică, un drum iniţiatic în scopul ultim uman, apropierea de Dumnezeu, cu o argumentare religioasă amplă, pornind de la perceptele Sfântului Augustin şi continuând cu apostolatul Sfântului Pavel. Sensul dat călătoriei eremitului sau scribului este cel de înalt standard duhovnicesc.

Eu, simplu cititor, l-am întrevăzut un parcurs amplu, lirizat în limbaj modernist, un traseu spiritual de purificare, în sensul cunoaşterii etapelor sale.  L-am interpretat mistic, într-o  glisare arhetipală a călătoriei pe conştientizarea spiritual-religioasă a omului scrib,  însă în forma laică a aspectelor vieţii.>>>>>

Cenaclul Cartea Tinerilor Scriitori a organizat un concurs de poezie cu tema Eminescu în luna sărbătoririi marelui poet. La început de drum fiind, premiile noastre pot fi modeste dar scriitorii noştri ambiţioşi au răspuns cu dăruire acestui îndemn. Concurenţii au participat cu poeme scrise cu talent şi din suflet, toate poeziile participante fiind  reuşite şi cu străduinţă compuse.

După votul de care dispun toţi membrii cenaclului în mod egal, rezultatele au evidenţiat următorul clasament:

Locul I    -   Vlad Andrei Burlan

Locul II  -   Ana Maria Gîbu

Locul III -   George Gîtlan

Vlad Andrei Burlan, un tânăr talentat care este cu noi încă de la începutul activităţii noastre, are 17 ani şi este elev în localitatea Motru- Gorj. La întrebarea mea, “Ce ţi-ai dori de la scris?”, răspunsul lui a fost unul pe măsura vârstei şi preocupărilor sale:

“e greu de spus ce îmi doresc cu adevărat de la scris,
cert este că hârtia nu se supără pe tine orice i-ai
spune iar cerul gurii se poate lipsi oricând de câteva stele
în favoarea pixului.”

Scrie în acest stil inconfundabil, modernist cu accente realiste dar cu o estetică aparte, cu un simţ al măsurii lirice şi al exprimării ponderate, concise.>>>>>

Încântat să descopăr rafinamentul versului liber, – uneori ca reacţie antipozitivistă – am putut încadra stilul Danielei Voiculescu în categoria poeticii moderne, care răspunde exigenţelor semantice în ceea ce-l priveşte pe lector, fără a-mi propune obiectivul definit prin formula: „faire de la beaute avec les mots.” Trebuie totuşi să facem o remarcă restrictivă şi anume, că descrierea unui sistem stilistic este cu mult mai dificilă decât cea a altor sisteme. Şi cum conceptul de sistem permite raportarea trăsăturilor stilistice şi a nivelurilor de tonalitate la ceea ce este stilul, în accepţiunea cea mai largă a cuvântului, vom diseca materia şi forma poetică a trei dintre volumele semnate de autoarea sus menţionată.

În volumul intitulat „Spica” (Ed. Tiparg – 2008) codurile poetice ascund portretul psihologic feminin, conturat în tuşul unei tristeţi zâmbitoare, protejând  adâncimile sufleteşti ale unui tumult surd, peste epitaful lespezii amintirilor: „vreau o zi deschisă…/cu zbor rotund de porumbei/vreau un gând roşu” (De dor, p.5) Reţinând acelaşi sentiment, constatăm că prin armonizarea contrariilor acesta divulgă mai mult: „când dimineaţa e prea albă/când sufletul meu e prea ars,/întrebările se subţiază,/se despletesc peste vreme…/devin femei viclene,/devin risipă de cuvinte!”(Non omnis moriar, p. 6) Concluzia la care ajungem, privind determinarea acestor stări destăinuite versului, ne indică faptul că se produce separaţia dintre alcătuirea unor foneme solidare, şi constanta care se grupează pe baza unităţilor de sens: „viaţa s-a încăpăţânat mereu,/m-a amânat mereu,/adorând să-mi plătească cu suferinţă…” (Flamingo albastru p.8) În geometria vie a corelaţiilor poematice se produce însă şi voluptatea poetică prin abordarea imaginii mistice în decor picassonian: „vorbesc cu liniştea/acestei dimineţi…/şi-mi simt sufletul mic,/un zâmbet de Nichita,/oprit în colţ de timp…/şi-alunec, scânteie rece,/luceferină…/atrasă de lume, culeasă/de vânt…./şi-mi plâng ochiul,/predestinat să iubească,/şi plâng…umbra,/apoi tăcerea…” (Fulg rătăcit, p.14)>>>>>

S-ar putea crede că afirmaţia din titlu este o metaforă. Dar nu este… Mă aflu în faţă unei doamne mignione fragile şi elegante, într-un apartament cu pereţii acoperiţi de tablouri. Pictate de ea. Numai că doamnă Eva Danon are altă formaţie: e pianistă de profesie. A studiat ani de zile pianul la Conservatorul din Bucureşti că apoi să predea lecţii în şcoli de balet şi, mai mult, să însoţească formaţii de mare ţinută, balerini vestiţi şi coreografi de faimă internaţională, precum Mia Arbatova, Gertrud Krauss, Rina Scheinfeld… Şi alţii.

Cum a ajuns la pictură? La această întrebare nu e greu de răspuns. Sunt foarte multe exemplele cu oameni talentaţi, dotaţi pentru mai multe arte. În cazul Evei, începuturile se pierd în copilărie şi adolescentă. Întotdeauna i-a plăcut să deseneze. Să picteze. Tablourile ei, din diferite perioade, deci din vîrste diferite, au un numitor comun. O pregnantă sensibilitate. O deschidere către un romantism nealterat de trecerea anilor şi de framântările fireşti ale vieţii. Poate rămâne romantică o femeie care a cunoscut, că mai toată lumea, ce înseamnă luptă pentru existenţa? Dovadă că da…

Stilurile sunt totuşi diferite. Fără să-şi propună în mod special, Eva Danon alunecă în surrealism într-un tablou în care pianistă ar putea fi chiar ea, pianul ajunge la plafonul unei săli de concert aristocratice şi în aer pluteşte bustul lui Toscanini. Alteori, stilul e aproape naiv, mai ales cînd tabloul îşi propune un aer familial, nostalgic.>>>>>

În vara anului 2009, un fapt deosebit  a avut darul să-mi strecoare fiorii credinţei în fiecare fibră – mânăstirea care s-a înălţat la marginea satului meu natal, Ţigăneşti-Teleorman. Orice mânăstire este un dar dumnezeiesc, dar aceasta are ceva aparte. Odinioară, mânăstirile de pe întinsul ţării  au fost construite, de domnitori sau boieri în semn de credinţă, de mulţumire şi de jertfa bineplăcuta lui Dumnezeu şi acestea au fost înzestrate cu o bună stare materială. Cu mâinile goale, dar cu o nestăvilită încredere în mila şi atotputernicia lui Dumnezeu, s-a abătut pe meleagurile noastre un călugăr, venit de prin părţile Maramureşului, Ieroschimonahul Prodromos Bele, cu folositoarea dorinţa de a înalţa şi în Ţigăneşti o mânăstire, după ce lăsase în zona de unde  venise, o mânăstire construită “între sate” (între satul Ţeghea, comuna Craidorolţ, judetul Satu-Mare, sat ce se află între Satu-Mare şi Satu-Mic) şi mai trecuse şi prin comuna vecină, Brânceni, să dea o mână de ajutor şi mânăstirii ce s-a înălţat spre slava lui Dumnezeu în primii ani ai acestui mileniu. Voia lui Dumnezeu a fost să se stabilească în Ţigăneşti, deşi comunele sunt foarte apropiate. A ales “loc de mânăstire /şi de pomenire” peste calea ferată, în vârf de deal, unde este mai multă linişte în duh, departe de gălăgia şi forfota localităţii.S-a aşezat pe treabă cu mare sârg şi împreună cu credincioşii, a început să se înalţe mânăstirea. – Părinte, l-am întrebat eu, cum aţi luat hotărârea să veniţi prin locurile noastre, venind tocmai din îndepărtatul Maramureş?- Sfânta carte zice că: “vântul suflă, dar nu ştii de unde vine şi încotro se duce”, Dumnezeu are planurile Sale, iar noi trebuie să-L lăsăm să lucreze prin noi, numai aşa se împlineşte ceea ce  cerem prin rugăciune zicând: “vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta”. Se spune ca oamenii din sudul ţării sunt mai reci, mai dificili, dar dacă este cineva să-i înveţe să creadă drept în Dumnezeu cel Adevărat, să îi stârnească la faptele credinţei, ei vor da “roade vrednice de pocăinţă”, şi ei sunt oameni buni, dar sunt “ca o turmă fără păstor”.- Şi s-a dovedit această părere? – Sigur că da. >>>>>

MOMENT LIRIC –  CEZARINA ADAMESCU

Mereu îţi simt lipsa
de parcă în orice moment
ar veni peste noi apocalipsa.
Grăbeşte-te, îngerul meu,
Esteban,
să mă aşezi iar sub formă de stea
pe altarul din inima ta,
să-ţi strălucesc
- licurici – în adânc,
grăbeşte-te fiindcă vine
ziua de apoi
când din părul meu lung
vor încolţi lăcrămioare
şi caprifoi…

XXI
Azi sunt năpădită de tine
ca un fier cotropit de rugine.
Din inimă îţi ţâşnesc
flăcări lichide
dar tu ai privirile vide
şi nu-mi pricepi strigătul mut
azvârlit după tine
în absolut…
>>>>>

„CUVINTELE” DEVENITE UNIVERS INTERIOR-VERSURI SEMANTE DE VICTORIŢA DUŢU

Tot astfel după cum la început a existat Cuvântul şi nu doar un cuvânt oarecare, iar Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, în viziunea Victoriţei Duţu, nu există simple cuvinte, ci “Cuvintele”. Iar acestea sunt “Linişte”, “Linie”, “Frumuseţe”, “Drum” şi “Grădina”. “Cuvintele” nu au nimic material, pentru că ele vieţuiesc în “închipuirea” poetei, în imaginaţie, despre care autoarea afirmă că “numai ea/este prezentă/în realitatea ce o/trăiesc fără să o/pot atinge cu mâna.”

Poeta şi prozatoarea Victoriţa Duţu este cunoscută iubitorilor de artă prin cărţile “Spaţii”, “Vreau o altă lume”, “Călătoria gândului”, “Cea care aş fi”, etc. Volumul de versuri „Cuvintele” a apărut la  Editura Muzeului Literaturii Române în noiembrie  2005.            Deţinătoare a Premiului Internaţional de poezie “NAJI  NAAMAN”, obţinut în anul 2009, Victoriţa Duţu debutează în august 2003, cu placheta de versuri “Spaţii”. Poeta este absolventă a Facultăţii de Matematică şi a Facultăţii de Filosofie din Iaşi şi are un masterat în logică şi hermeneutică. În prezent, Victoriţa Duţu este profesor titluar de matematică la un colegiu din Bucureşti. În paralel, aceasta realizează la TVRM cultural şi educaţional, emisiunea “Gândeşti, deci exişti”.

“Liniştea ce nu se lasă cuprinsă de zgomot”

Pentru că dimensiunea principală a realităţii în care evoluează autoarea este imaginaţia, Victoriţa Duţu, spre deosebire de alţi poeţi, nu este interesată să evadeze din această realitate. La fel ca şi cuvintele, realitatea despre care vorbeşte poeta se defineşte prin imaterialitate. Într-o asemenea realitate, liniştea devine un autentic loc de refugiu din faţa cotidianului. “Liniştea/ce nu se lasă cuprinsă/de zgomot se manifestă ca o variantă la “gândul celuilalt”, gând ce capătă formă, de aceea, continuă poeta, atunci când “o mână din afara mea/m-a luat de mâna/mea stângă,/nu m-am speriat/că nu am putut/să o văd!” Mâna simbolizează actul creator, identificarea autorului cu creaţia sa. Victoriţa Duţu ne asigură că întreaga ei creaţie reflectă deschidere, sinceritate, curăţie a gândului, atunci când afirmă – “da, arăt mâna,/palma mi-o arăt.”>>>>>

Cuib de amintiri presărat cu stele,

dă-mi potecile să mă-ncing cu ele,

dă-mi biserica noastră din schit,

să fiu sigur că n-am murit.

(Mircea Tudose)

Un succes editorial din anul 2009 este volumul antologic Povara unei mari iubiri de Mircea Tudose (apariţie, din păcate, postumă, lansată după slujba de pomenire la un an de la moartea scriitorului), în îngrijirea soţiei, poeta Emilia Damian Tudose, sub redacţia lui Iulian Patca şi scoasă de Editura Mega din Cluj-Napoca.

Mircea Tudose este un poet sensibil, meditativ, afectiv, fidel valorilor eterne, fidel şi poeziei autentice. Versurile lui sunt, fără-ndoială, elaborate meticulos, cuvintele căutate, dar alegerea – spontană sau deliberată – este documentul de personalitate al autorului (în alegerea pe care omul o face, nu intervine nici Dumnezeu). În subtext, se poate desluşi peste tot o simbioză între finit şi infinit. Tot ce-l interesează pe Mircea Tudose (a şi fost profesor de istorie şi de română) este istoria cu energiile ei – timpul puternic, imposibil de oprit, care vine, trece şi măsoară etape; iubirile care se nasc, apoi ies din actualitate, dar renasc în arderile amintirii; casa părintească pe care împrejurările vieţii au lăsat-o departe fără s-o poată coborî din rangul ei de obârşie; apele care izvorăsc, îşi văd de drum şi-şi pierd, în ochii noştri, identitatea în alte ape; pădurea care înfrunzeşte, desfrunzeşte şi, în mod sigur, reînfrunzeşte. „Am colindat pământul / Şi cerul, / Am scuturat legendele, / Am coborât / Adâncuri mari în mine / Să văd de unde / Izvorăşte timpul / Şi până unde / Se revarsă vremea”. Apele şi vremea se varsă în alte ape şi în altă vreme. Acelaşi timp istoric, profan, marcat de limite şi care pune limite, în care nu există naştere fără moarte, pentru că nu este nici moarte netransformată în altă naştere, are şi funcţiile timpului sacru, nesfârşit, lipsit de măsuri încheiate, ca „Pomelnicul lung al satului / care naşte şi moare” într-o activitate perpetuă viaţă-moarte-viaţă.>>>>>>

ELEGIE

SOCRATE ŞI ALECTRYON

Neclintită,

Veghind viaţa…

Clipea verde şi subtil

Limpezindu-şi

Ochi ca aţa

Sub cerul

Acum , senil

Tăcând sacru,

Chiar pădurea

Îşi uitase dimineaţa…

.

Doar Socrate,

Pe cărare

Urmărind un trecător,

Fără magie prea mare

Filozoful meditase…

Iar  perdeaua

Munţilor se trase,

De pe soare…

>>>>>

Cuvântul a fost creat din raţiunea de comunicare dintre oameni, cu scopul de a numi creaturi sau fiinţe, obiecte şi fenomene, şi a vorbi despre ele atunci când acestea nu sunt prezente. Limbajul omului este compus din cuvinte legate între ele, cuvinte care exprimă teamă, dorinţă, bucurie, nemulţumire, etc. O categorie de exprimare prin cuvinte este expresia sensibilităţii sufleteşti. Când creatorul-artist, se foloseşte de cuvinte – împletite armonios între ele – pentru a trezi în inchipuirea admiratorilor tablouri vii din lumea înconjurătoare, întamplări, gânduri sau sentimente ale oamenilor, lucrarea pe care o realizează se numeşte compoziţie literară. Cântul, poezia şi naraţiunea sunt instrumente prin care omul îşi exprimă sentimentele sufleteşti pe cale orală. Fenomenul trece din suflet în creier apoi este eliberat de acesta prin vorbire. Uneori eliberarea acestor sentimente a necesitat, în afara transmiterii lor pe cale orală, o comunicare scrisă pentru a fi conservate posterităţii.

Parerea mea este că poezia a apărut cu mult înaintea scrisului. Aceasta a fost transportată în timp prin tradiţia populară orală, iar apoi, la momentul oportun, scrisă pentru a se păstra. În acest fel ni s-a transmis de la sumero-akkadieni „Epopeea lui Gilgamesh”, apoi la noi, colinda populară “Caloianul”, sau balada noastră naţională „Mioriţa”.

Am ţinut sa precizez acest lucru, deoarece, dupa cum ne dezvaluie W. Warriner în cartea sa „101 Corporate Haiku”, acest gen de poezie „japoneza” cu formă fixă a apărut pentru prima dată în China, sub formă orală (mai) primitivă, având tot timpul să se dezvolte şi să se sofistice pe parcursul timpului. De aceea, cele şaptesprezece silabe care alcătuiesc poezia nu sunt întotdeauna necesar un număr arbitrar.>>>>>

THEODOR DAMIAN, „Exerciţii de înviere”, UNIVERSALIA, Bucureşti, 2009

Încă din titlul, foarte tentant, recunoaştem atitudinea creştină a prelatului, omului  şi poetului Theodor Damian, cel care îi adună pe scriitorii valoroşi din întreaga lume, sub oblăduirea revistei Lumină Lină, la colocvii de taină despre mântuire, Viaţă-Moarte-Înviere – Misterul credinţei care se proclamă la fiecare Sfântă Liturghie.

Şi de această dată, dascălul sacerdot ne introduce în universul adevăratei credinţe pe care o propovăduieşte de la amvon, la catedră ori în paginile prestigioasei reviste de cultură şi spiritualitate din New-York, de care aminteam mai sus. El ne învaţă şi în aceste pagini, nu numai trăirea, dar şi murirea, însă mai cu seamă, ne oferă fărâme din cuminecătura Învierii  particulare şi universale de la sfârşitul timpurilor. E un mesaj escatologic de care trebuie ţinut seamă în aceste vremuri care prefigurează sfârşitul iminent al lumii, aşa cum l-a revelat Sfântul Apostol Ioan în Apocalipsă.

Profesiune de credinţă, dar şi de viaţă, Apostolatul Cuvântului dă roade neaşteptate în toată lumea, în conştiinţele, nu numai ale românilor, dar ale creştinilor de toate confesiunile.

Putem spune că Theodor Damian este un  propovăduitor, un misionar itinerant care, oriunde s-ar afla, în  America, în România, Germania sau la Poli, îşi exercită mandatul încredinţat de Însăşi Pronia Divină.

Bogata şi prestigioasa  sa activitate didactică, spirituală, duhovnicească, literară nu a rămas îngropată precum talantul, în pământul, uneori arid şi sterp al sufletului învârtoşat, în lupta cu existenţa, ci, precum seminţele florarului, risipite în fel de fel de soluri, au prins rădăcini, au încolţit, au crescut  tulpini viguroase şi au dat la rândul lor, flori şi roade încărcate de seminţe, într-un ciclu firesc, aşa cum, firească este viaţa însăşi.>>>>>

Motto:

„Întreaga lume este o scenă, iar bărbaţii şi femeile – doar actori”

Cine nu cunoaşte proverbul „Mărul nu cade departe de copac”? Expresia are o mulţime de semnificaţii dar, aceea pe care noi o cunoaştem în mod curent, se referă la copiii care duc mai departe talentele, realizările părinţilor spre bucuria acestora şi, chiar atunci când părinţii nu mai sunt, în amintirea lor.

Este destul să-l priveşti pe Eugen Stroe-Nacht şi strungăreaţa îţi aminteşte, fără nicio îndoială, de tatăl lui, actorul şi regizorul N. Stroe, iar delicateţea şi frumuseţea figurii, de mama lui, artista Rolanda Camin, pe care am condus-o de curând pe ultimul drum.

Microbul scenei a trecut de la părinţi la fiu, care a studiat la Bucureşti, la Facultatea de Teatru, pe care a absolvit-o cu titlul de master. Pe scenă s-a urcat încă de copil, dar ca artist a început să joace începând cu anul 1972. După cinci ani, a făcut „alia” (emigrare), împreună cu părinţii. Palmaresul activităţii sale în Israel este bogat, el dedicându-se în cele din urmă, activităţii pedagogice, culminând în septembrie 2001, cu înfiinţarea „Studioului de Teatru – Eugen Nacht”. Din anul 2009 Studioul este membru al Asociaţiei Internaţionale de Teatru (AITA/ IATA).

Studioul a participat în ultimii doi ani cu piese puse în scenă de Eugen şi cu ateliere de creaţie la festivale de teatru naţionale şi internaţionale (Italia, Austria şi România). În luna mai 2010 va participa cu o versiune proprie după „Furtuna” de Shakespeare, care a devenit musical, la Festivalul Internaţional de Teatru pentru Tineret din Italia, iar în august cu o adaptare liberă după „Domnul Pourceaugnac” de Moliere, la Festivalul Internaţional de Teatru din Islanda.>>>>>

L-a chemat Nichita să cânte împreună O RECITARE..
Acolo s-au găsit: unul cu chitara, celălalt cu Plautilla,
cercând să-l ademenească şi căutând să-l îmbărbăteze
că n-o fi prea rău de poeţi acolo, Undeva, pe planeta lor:
.
“Mă mai las şi eu câteodată
între un alt fel de plată
nenăscut fiind
nimeni nu mă va vedea murind.
.
Dar m-apucă dorul cel mai dor
de coasta amânduror
să mă nasc ca să şi mor
să mă nasc ca să şi mor.” (Plautilla, apărută în Flacăra,
în 9 decembrie 1983, cu patru zile înainte de trecerea în eternitate.)
.
Nichita i-a netezit aerul. Şi l-a strigat de acolo, spunându-i hotărât:
.
“Schimbă-te în cuvinte,
repede, cât mai e timp!
Schimbă-te în cuvinte
precum îţi zic!”
.
Acum Augustin (nume predestinat!) s-a făcut depărtare, ca să ne încapă în ochi”.
>>>>

Nu căuta sălaş pe stâncă moartă

Când soră ţi-e tristeţea

Mai bine clocotul de viaţă

Fă-ţi-l frate

Auzi şi mai ales ascultă

Magia cântecului

Ce vine dinlăuntrul stâncii

Contopeşte-ţi şira spinării

Cu tulpina Bradului

Ce săgetează văzduhul

Sau ia în stăpânire pajiştea

Pe care înfloresc cuvintele

Culege câte îţi sunt de trebuinţă

Şi le împleteşte în trei

În şase în o mie una

Atunci vei şti cum

Se nasc comori din cuvinte

Fă-te stăpânul celor patru zări

Şi împodobeşte-le cu comorile tale

Spre armonia lumii

Aminteşte-le tuturor

Că şi « tristeţea naşte comori »

Poem dedicat doamnei Mariana Brăescu Silvestri, după ce am citit cartea “Îmi amintesc şi îmi imaginez”, Editura Carpathia Press, 2005, autoare domnia sa.

IOANA  STUPARU

15 iulie 2008

George ROCA: Distinse domn Corneliu Leu, vă ştiu de foarte mulţi ani ca scriitor, editor, promotor cultural, critic literar, analist politic, realizator şi producător de film… încă de pe vremea dinainte de 1989, când eraţi directorul Casei de Filme Nr. 4 şi scriaţi romane istorice. După câţiva ani de la această dată, eu i-am numit „mai dormanţi”, v-aţi facut reapariţia vertiginos şi plin de har şi dar pe scena scrisului românesc.

Corneliu LEU: Vreau, nu vreau, trebuie să corectez titlul Domniei Tale. Din păcate, astăzi sunt „bătrânul scriitor”. Şi chiar aş vrea să ne concentrăm privirea pe acest aspect fără să fiu flatat cu alte atribute. Mă consider un profesionist al scrisului şi mă concentrez pe beletristică şi publicistică. Că le fac pe hârtie, că le fac pe peliculă, că le fac prin viu grai convocând adunări, dezbateri publice, alte acţiuni culturale, că o fac, iată, în ultima vreme pe internet, astea sunt modalităţi de exprimare, dar nu depăşiri ale domeniului meu. Dacă, din ele rezultă idei care fac paleta mai largă, cu atât mai bine. Dar nu înseamnă că mi-aş permite să încalc meritele altor profesii şi calificarea celor care s-au străduit, ca şi mine, să cultive cum trebuie domeniul lor. Celelate lucruri despre care vorbim: editor sau redactor, sau producător de filme, de emisiuni tv., de spectacole, de iniţiative culturale publice (pentru că şi acolo tot „producător” trebuie să fii, adică să produci ceva dacă eşti om de iniţiativă, si nu sa controlezi doar, cum fac, din păcate, funcţionarii publici)  constituie numai profesii de rezervă, pe care le-am învăţat cinstit cu aspectele lor manageriale şi de competenţă artistică în domeniu, tocmai pentru a mi-o putea practica mai bine pe cea ce o consider unica importantă. Este, de fapt, vorba de a şti să investeşti tu, sau să administrezi banii altora în scop cultural; să vii cu iniţiativa care este ca şi talentul: o ai sau n-o ai. Comunismul ar fi vrut mai mult să n-o avem, ca să ne lăsăm conduşi. Tocmai de asta, noi trebuie să ne învăţăm să o avem. Dar chiar şi in iniţiative secundare, pornite cu scopul de a ne netezi calea spre cea principală, trebuie să abordăm lucrurile numai şi numai profesionist. Cu cât faci mai bine şi mai exact aceste lucruri întemeiate pe profesie, cu atât stabileşti o bază mai temeinică pentru actul de cultură şi de creaţie spre care aspiri.>>>>>

VASILE BARBU, „Rodul zădărniciei şi al muţeniei”, 54 de poeme plus unul, În volumul: Nicolae Nicoară-Horia şi Vasile Barbu, DOI POEŢI – ACEEAŞI LIMBĂ, Editura Nigredo, Arad, 2008

Un poet în plină maturitate artistică, având un palmares impresionant, cu 40 de cărţi de poezie, publicistică, traduceri, antologii, ediţii îngrijite, confratele nostru Vasile Barbu din Uzdin, Banatul montan, oferă în volumul de faţă „Rodul zădărniciei şi al muţeniei” – după propria selecţie, 54 de poeme plus unul, carte apărută la Editura Nigredo, Arad, 2008, în tandem cu poetul din Şagul Aradului – Nicolae Nicoară-Horia, carte purtând titlul fericit şi inspirat: „Doi poeţi – aceeaşi limbă, ceea ce reflectă un adevăr ce nu mai trebuie demonstrat. Dincolo de faptul că ambii autori vorbesc şi scriu în limba română, Limbajul Poeziei este Universal, în orice areal  ar răsări, s-ar dezvolta şi afirma. Vorba lui Vasile Barbu în moto-ul care-i însoţeşte grupajul de versuri: „Limba-i punte,/ limba-i munte./ E odihnă, spor şi sete, / bob de grâu / şi cai în frâu, / Este cuget, mântuire, / rugăciune, bucurie…” (Blestemul limbii)

Admirabil a spus-o şi Nichita Stănescu, cel care toată viaţa a fost un devotat slujitor al Limbii Române, în volumul „Amintiri din prezent”:

„A vorbi despre limba în care gândeşti, a gândi – gândire nu se poate face decât numai într-o limbă – în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminică. Frumuseţea lucrurilor concrete nu poate fi decât exprimată

în limba română. Pentru mine iarba se numeşte iarbă, pentru mine arborele se numeşte arbore, malul se numeşte mal, iar norul se numeşte nor.

Ce patrie minunată este această limbă! Ce nuanţă aparte, îmi dau seama că o are! Această observaţie, această revelaţie am avut-o abia atunci când am învăţat o altă limbă.>>>>>

Neamul şi Babilonia

O pledoarie pentru neamul românesc de George Apostoiu

Apărută la Editura “România în lume” în 2009, cartea surprinde drumul sinuos al devenirii pe care România îl parcurge de mai mult de un veac şi jumătate. Timidă şi cerând ajutor marilor puteri reuşeşte să pună la cale şi să înfăptuiască Unirea; nemulţumită de prestaţia lui Al. I. Cuza, domnitorul propus de masoni, care este împins să facă reforme după reforme pentru a slăbi clasa boierească, mizerabila coaliţie îl înlătură mişeleşte.

Regele Carol I, un ilustru necunoscut, dar moştenitorul unui titlu şi al unei educaţii severe, este adus în ţară travestit în turist de către liberali. Domnia acestuia întăreşte statul de drept, impune respectarea Constituţiei, scoate ţara de sub puterea otomanilor şi pune bazele dezvoltării unei Românii moderne. Luptele interne nu încetează nicio clipă. Amestecul de balcanism şi modernism domină viaţa socială şi politică, în timp ce cultura face saltul spre universalitate. Dramele scriitorilor proletari stârnesc lacrimi şi azi, dar nimeni nu avea timp să-i asculte atunci.

Autorul face un slalom printre evenimente şi personalităţi, notând ceea ce rămâne pentru istorie. Uneori suprinde aspecte neaşteptate la multe personalităţi ale neamului: Creangă – marele maestru al tehnicii epistolare, mereu prieten de nădejde pentru familie şi cunoştinţe; Caragiale – trăind drama unui om bogat şi invidiat de confraţii proletari; vine mereu în ţară chemat de amintiri şi de boema literară, dar mental trăieşte bine doar într-o ţară ordonată cum este Germania; Eminescu – atât de contestat după 1989 – este “salvat” prin incursiunea incitantă în presa sa; un alt geniu al neamului; emigrat în SUA – Eliade cel prolific – este amintit prin toate lucrările sale unde, inconştient sau ba, slăveşte neamul românesc.>>>>>

Cine e pentru dumneavoastră Eminescu?

Eminescu cred că face parte din minunea de a fi român.
Atât.
Pentru că, în mod normal, logic, n-am fi avut şansa să avem o asemenea minune.
Noi trebuia să fim nişte marginali, nişte supravieţuitori ai istoriei.
El este un pisc.
Ce a ieşit fără o pregătire istorică.
E şi jenant să te gândeşti că Eminescu s-a sincronizat la cultura europeană.
Eminescu nu s-a sincronizat.
Eminescu tractează la nivel universal.
Numai dacă ne gândim la faptul că noi n-am avut limba română până la el.
Limba română s-a născut în splendoarea ei ca limbă literară prin Eminescu şi prin biserică.
Până la el, limba română era săracă.
Şi dintr-odată ea cunoaşte o explozie extraordinară, o taină.
Eminescu parcă ne-a şi blestemat la intraductibilitate.
Un sublim blestem.
El nu poate trăi decât în spaţiul românesc.
Numai pe verticală.

Cât de greu sau cât de uşor v-a fost să vă întâlniţi cu Eminescu în dumneavoastră înşivă atunci când l-aţi interpretat în “Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!”?

Nu mi-a fost greu deloc.
Mai mult m-a încurcat regizorul.
Dar textul era foarte bun şi mi-aduc aminte de-o indicaţie ‘regizorală’ pe care mi-a dat-o fostul secretar literar de la Botoşani, dl Glăvan, Dumnezeu să-l odihnească!
Eu eram stagiar la Botoşani şi mi-a zis:
‘Mă, Eminescu a fost şi poet’.
Şi eu m-am revoltat.>>>>>

“Haideţi într-un Glas Comun să putem rosti cu inima deschisă ŞI TU ŞI EU, în slujba Celui Preasfânt: Doamne-ajută!”. Astfel anunţa cu doi ani în urmă, mai exact pe 10 februarie 2008, Preotul-poet Radu Botiş, cum că pe făgaşul literaturii a sădit încă o publicaţie on-line, intitulată “Glas Comun”. O făclie aprinsă de a cărei lumină să se poată bucura iubitori ai slovei: scriitori şi cititori deopotrivă, din oricare colţişor al lumii.

Ca şi când revista “Glas Comun” ar fi fost de mult aşteptată, numaidecât s-au adunat sub aripile ei cei ce trăiesc creştineşte, scriitori care pun suflet în creaţiile lor. Căci, ce ar însemna o creaţie făcută la întâmplare, în care nu s-a pus măcar o vibraţie de suflet? Ar însemna o lucrare care nu i-ar fi de folos nimănui. Iar ideea şi dorinţa preotului Radu Botiş este tocmai ca slova cuprinsă în acestă publicaţie, dealtfel ca în toate publicaţiile fondate şi conduse de domnia sa, respectiv “Slova Creştină”, “Copii Creştini”, să ajute la ridicarea omului din tina în care tinde să se împotmolească, de a se înălţa cât mai aproape de Dumnezeu.

“Glas Comun” este o revistă în care vibraţia spirituală se află la nivel înalt, o revistă care merită tot respectul.

Doresc bucurii şi împliniri atât fondatorului revistei “Glas Comun”, Radu Botiş, cât şi colectivului de redacţie, aceeaşi preţuire aducând numeroşilor corespondenţi şi cititorilor.

Doamne-ajută şi făgaş luminat pe mai departe!

Cu drag şi preţuire,

IOANA  STUPARU

NICOLAE N. TOMONIU:  ULTIMII SOLDAŢI AI NEAMULUI ROMÂNESC Note de călătorie Tismeana – Ad Aquas Herculi Sacras –Ad Mediam, SEMĂNĂTORUL  Editura – online,  Iulie 2009

O întrebare legitimă se desprinde din paginile cărţii lui Nicolae N. Tomoniu, Ultimii soldaţi ai neamului românesc: noi, românii, ca neam, ne-am meritat istoria? Din care rezultă, în mod legitim, o alta: Merităm istoria de azi?

Şi cine garantează că ne vom merita Istoria de mâine pe care o vom lăsa moştenire „urmaşilor urmaşilor noştri, de acum şi până-n veac”.

Autorul caută răspunsuri la aceste întrebări, încercând o incursiune în istoria frământată şi, de multe ori falsificată a românilor, aducând drept argumente, mărturiile unor oameni care au TRĂIT ISTORIA PLENAR, şi nu doar din poveşti şi legende, prin  tot ce au făcut, prin întreaga lor viaţă şi  i-au adus ca jertfă, numele lor, persoana lor, convingerile, idealurile, şi, în cele din urmă, amintirile despre istoria neamului. Ce-i îndemna pe aceşti bravi români să facă aceste lucruri, în loc să-şi vadă de vieţile lor, de familiile  şi vetrele lor, de bucăţica de pământ rămasă pârloagă în urma lor, de vitele care piereau în pătul pentru că gospodarul nu putea să mai aibă grijă de ele, de toate necazurile şi asupririle regimurilor care s-au succedat, unul după celălalt, care mai de care mai asupritor şi mai nedrept cu dânşii.

Cartea începe, firesc, cu o sumă de întrebări şi nedumeriri, la care autorul, desigur că nu poate primi răspuns, dar, conştiinţa sa şi demnitatea de român îl îndeamnă să le pună, măcar pentru urmaşii care, poate, vor dori să cunoască aceste lucruri: „Care-i rostul în România neo-vasală de astăzi al urmaşilor vitezei Armate Române, ai cărei soldaţi, cântând cu arma în mână „Treceţi batalioane române Carpaţii” făcură România Mare, făcură o Românie „dodoloaţă” şi glorioasă cu mareşali care stăteau la masă, de la egal la egal, cu marii mareşali ai Europei? Cât patriotism mai există acum în pieptul soldatului român după ce Armata Română postdecembristă pierdu Războiul Apărării Neamului pe timp de pace, ajungând o tristă armată de mercenari pusă în slujba familiei marelui Yankeu, a consoartei sale Coana Europa şi a Naţiunilor Unite dându-şi jertfa de sânge prin munţii… Afganistanului?”>>>>>>

Romanele Melaniei Cuc vizează experienţe limită ale trăirilor umane. Dacă în MIERCUREA DIN CENUŞĂ eroina, în urma unui accident, pe patul de spital, dialoghează cu moartea personificată, în romanul DANTELA DE BABILON dialogul cu extincţia este colectivă – un grup de cetăţeni, între care şi reporteriţa care relatează faptele, sunt luaţi ostatici de o grupare teroristă, în Irak, la Bagdad. Locul detenţiei este un fost aeroport internaţional, acum distrus de lupte. Sunt oameni de diverse naţionalităţi, ocupaţii, culturi, religii. Este o experienţă psihologică răvăşitoare, sub ameninţarea morţii.

Cartea se poate citi prin două chei.

1. Se poate urmări analiza psihologiei individuale şi colective, ceea ce s-a şi făcut deja de mai mulţi critici literari în eseurile lor. Nicolae Băciuţ, în prefaţa cărţii, afirmă că, datorită fricii tot mai pronunţate, captivii  îşi pierd curajul, ajung să credă că sunt cu adevăra vinovaţi şi într-un fel aşa şi este, trebuie să suferim pentru răutăţile noastre. Iată cum trăieşte această stare povestitoarea naraţiunii: „Eu sunt numai un om din carne şi gânduri, simt cum frica mea ia formă de ac, îmi intră pe sub unghiile nelăcuite, se prelinge în fibră şi urcă în creier ca alcoolul cel bun.” Personajele se comportă tot mai anormal, instinctele primare se accentueză exponenţial, oamnii devin o turmă şi ajung aproape de a se linşa unii pe alţii. Pe acest fundal bestial se petrece un frumos act de umanitate între două mame, cea albă alăptând copilul negresei care nu avea sân. Interesant este că după atâta captivitate, ostaticilor li s-a distrus lipsa de iniţiativă, încât şi după ce au plecat paznicii, ei nu mai voiau să aleagă libertatea: „S-a creat între noi, gardieni şi ostatici, acea relaţie de când lumea, când, în disperare de cauză, victima face pact cu călăul. Aşa e viaţa!”>>>>>

Din nou Times Square. Dimineaţă de aur şi-argint. Intersecţia din Centrul New-Yorkului ne întâmpină cu freamăt proaspăt, cu răcoare, cu luminozitate. Dinamica  zilei se-nfiripă calm, preocupat, dar rapid. Lume în miscare liniştită. Dar nu lentă. Oameni care merg la servici. Alţii care se-ntorc acasă. Turişti. Lucrători din serviciile de utilitate. (Ei sunt la treabă de mult!). Se-ncarcă maşini. Se descarcă mărfuri. O parte din magazine s-au deschis. Puţine. De asemenea – cafenelele, patiseriile, micile restaurante. Inclusiv cele cu auto – servire, pentru micul dejun frugal. Inăuntru – cei care au tipicul lor matinal; sau nu… Nelipsite sunt omleta cu şuncă prăjită, cafeaua tare, sau cea decofeinizată, salata asezonată ori cutia cu fructe cojite şi tăiate în cuburi; pateuri, mezeluri, sandvişuri proaspete. Poţi lua şi la pachet. Cutiile din plastic aşteaptă. Poţi să mănânci repede şi bine, după cum vrei şi după cum te lasă   punga… Exista şi cafenele elegante, cu geamuri mari, prin care se văd dudui elegante, pe scaune înalte, cu ţigarea lângă ceşcuţa de pe masă, cu tipi căutând febril în laptop, şi, alături de ei, o salată de frunze. Câte un domn mai între două – trei vârste – cu „New York Times” deschis pe fugă, foiletând… Cafenlele elegante sunt pline mereu. Există şi magazine cu vânzare de alimente, un fel de băcănii mai mari, dar care au şi sală de mese şi autoservire. Aici se găsesc şi unele măncăruri gătite. Există tot felul de unităţi unde micul dejun e rapid, gustos, atrăgător. Nu costă o avere!

Times Square. Staţia autobuzului nostru. Supra-etajat. De culoare roşie. Autobuzul nostru, pentru un tur de oraş. Aşteptăm. Rând. Nimeni nu concepe să se-nghesuie. Nimeni nu vrea s-o ia înaintea altuia. Urcăm. Suntem la-nălţime! La etajul maşinii. E puţin răcoare. Vântul şi imaginile îţi intră prin pori. Nu sunt geamuri. Pentru mine, care mai şi filmez, e un avantaj în plus. >>>>

Otrava raiului

şi-a semănat chiar Dumnezeu grădina

cu vii havuze de amărăciune

din care  -  însetaţi  -  sorb îngerii lumina

crezând că-i un nou foc de rugăciune

dar aripile li se zbat agonic

şi-şi uită firea vastă  -  dumnezeie:

cucuta frângerii îşi face-ncet lucrarea

şi îngerii simt miros de femeie

*

Aici în est

aici în est  -  nimeni nu mai caută soarele

aici în est  -  insomnia şi umilinţa se

iau la întrecere  -  care ucide mai

repede  -  şi cât

aici în est  -  a-ncetat să se-ntrebe

cine  -   de ce sau cum  -  doar

cât

aici în est nimeni nu mai ştie să plângă  -  doar

să se plângă    -   nimeni nu mai are ţară sau

viitor  -  numai resemnat geamăt

aici în est  -  nimeni nu se naşte  -  doar

pleacă  -  nimic nu se-ntâmplă  -  ci se

suportă

>>>>>

mai avem timp…

să citim un poem eminescian,

să alunecăm pe ramul cel mai înalt

al dorului, contrarii de eşarfă

cosmică, animate de sevă stelară,

ploaie cu cercei din tei albi…

.

mai avem timp…

să ne vindem scrisorile virtuale,

să ne aducem aminte de noi,

de sărut, de simplul care naşte

fiecare fulg de zăpadă…

putem fi bulgări roşii, de jar!

>>>>>

PASTILA SĂPTĂMÂNII (10)

APROAPELE SAU DEPARTELE MEU

Vederi de jos şi de sus

În Biblie stă scris „Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” Nu scrie însă cine este aproapele tău. Poate fi oricine din cei pe care îi întîlneşti în drumul tău. Din păcate, nu este fiecare. Aproapele tău poate fi cel care trăieşte alături de tine, cel care munceşte alături de tine. Poate fi oricare dintre cei care se bucură sau plîng lîngă tine, iubesc sau urăsc în preajma ta. Dar nu de toţi aceştia şi nu de fiecare poţi spune cuvintele încărcate cu înţeles mult adânc omenesc: „aproapele meu”.

Aproapele tău poate fi şi cel de care te plângi: „Vai, cât de pisălog este!” Ba chiar şi cel despre care spui: “Nu-l pot suferi!”.

Aproapele poate fi şi omul despre care nu zici o vorbă, despre care nu gîndeşti nimic, pe care nici nu-l bagi în seamă, nici nu-l vezi.Treci pe lângă el fără să-l priveşti, fără să-l vezi.

Fiecare dintre apropiaţii tăi, poate fi şi aproapele tău şi departele tău. Chiar şi părinţii tăi, nevasta ta , fiii tăi, fraţii tăi, rudele tale. Nu despre fiecare poţi spune: e aproapele meu. Din păcate. Mulţi dintre apropiaţii tăi sunt depărtaţii sau îndepărtaţii tăi. Foarte adesea un prieten este mai aproape de tine decât fratele tău, decât părintele tău. Uneori chiar şi un duşman poate să-ţi fie mai aproape decât a fost Cain de Abel. Aproapele tău se poate întruchipa în trecători de pe stradă, în copii, adulţi, bătrîni. În casieriţele de la supermarket, în şoferii de taxi, în instalatorul care-ţi vine în casă.>>>>

Prof. PAVEL PANDURU, „Ţara Almăjului, străvechi ţinut de continuitate şi simţire românească”, Editura Neutrino, Reşiţa, 2008

Ce dovadă mai mare de înalt patriotism ar fi, decât aceea ce a-ţi cânta ţara şi neamul în care ai deschis prima oară ochii spre lume? Primii tăi paşi au călcat desculţişori  ţărâna care nu înţeapă nicicum tălpile celor care o iubesc cu sfinţenie!

Ţinutul Almăjului, mirific, născător de legende şi oameni adevăraţi, bravi şi dârzi, se bucură de sute de veacuri de recunoaşterea unanimă a localnicilor, dar şi a celor din alte zone, ba chiar din lume, aşa cum ne-a obişnuit străvechea zicere populară românească: „Banatu-i fruncea” – pe cât de neaoşă, pe atât de adevărată. Observa cineva cu mare bun simţ, că  bănăţenii acestui colţ de lume au o mândrie unică în felul ei, pentru faptul că s-ar fi născut pe aceste meleaguri şi că nu-şi fac niciodată de ruşine rădăcinile, declarându-şi, cu o demnitate rar întâlnită, apartenenţa la arealul lor. Este emblema lor, picătura de românitate pe care o poartă ca pe o siglă, prinsă direct de inimă.

Bănăţenii – pietrele vii ale istoriei româneşti stau de strajă la fruntarii şi-şi apără cu viaţa lor codrul  cu amirosul cetinei cea veşnic verde. De ce această mândrie nu se simte şi la moldoveni, şi la regăţeni, cărora le e jenă a se declara români, ci doar în Ardeal şi Banat s-a păstrat cu sfinţenie? Poate că ei au plătit cu sângele strămoşilor faptul de a se numi bănăţeni sau moţi, calcă pe osemintele bunilor şi străbunilor cu pietate şi smerenie şi poartă cu ei, înscrisă în sânge şi pe fibrele sufleteşti, pecetea rotundului Banatului lor scump, pe care foarte greu se hotărăsc să-l părăsească, decât doar atunci când n-au încotro şi se simt străini oriunde în altă parte a ţării sau a lumii. >>>>>

I. UN EVENIMENT CULTURAL ROMÂNESC LA DENVER, IN STATUL AMERICAN COLORADO

Nu cu mult timp inainte de a pleca spre America, mi s-a comunicat că acolo sunt solicitată să susţin trei conferinţe în state distincte, începând cu Colorado şi continuând cu New York, iar apoi Michigan. Cel mai important era să stabilesc teme adecvate comunităţilor de români şi chiar locaţiei stabilite pentru fiecare dintre ele.

Ca eveniment cultural pus în legătură cu cei 160 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, conferinţa anunţată din timp la Biserica Sf. Dimitrie cel Nou de la Universitatea din Boulder, Colorado, orăşel universitar prestigios, mult indrăgit de artişti, trebuia să ţină în accepţia mea cont de un anume context religios.  In 27 decembrie a.c. de Sf. Stefan, dupa un moment inchinat celor muriti la Revolutia din Romania decembristă, preotul Ioan Bogdan, absolvent al Institutului Teologic Ortodox din Sibiu, a anuntat ca eveniment al zilei, conferinţa mea, Motive creştine în opera lui Mihai Eminescu.

S-a pregătit imediat ecranul pentru textele şi imaginile aduse de mine. Pe o masă au fost aşezate câteva dintre cărţile mele, pe care în mod sincer intenţionam numai să le arăt, întrucât mă aflam prima dată în faţa unor români şi americani din zona oraşului  Denver. Capitala Statului Colorado este o localitate de la poalele Munţilor Stâncoşi cu totul surprinzătoare pentru mine, căci aici 300 de zile în an sunt însorite, încât  de la mic la mare, localnicii poartă ochelari de soare indiferent de anotimp. In Denver, oras superb aflat la o altitudine mai mare decât Păltinişul nostru, chiar şi în decembrie, cu temperaturi joase, luminozitatea celestă te euforizează, pur si simplu, aşa ca pe ţărmurile mărilor Greciei în plină vară. >>>>>

Viorel Coţoiu este un artist al penelului, un pictor neînţeles într-o lume confuză, reflectând trecutul şi prezentul într-un viitor apropiat, evadând din viitor în prezent. Este un poet al pânzei.

Artistul s-a născut în 19 septembrie 1962 la Reşiţa. Copilăria, şcoala, inclusiv liceul le-a făcut în Bocşa, oraş în care de altfel locuieşte. Şcoala de arte o urmează la Reşiţa, specialitatea pictură-clasa profesorului Petru Kneipp. Spre bucuria mea la această şcoală am fost colegi de clasă. Între 1986-1990 învaţă pictura bisericească cu Gheorghe Costiurin. Execută restaurări de pictură în ulei la biserica din Domaşnea cu Dan Caceu. Pictează în frescă Biserica Săraca şi biserica din Vălişoara, situată la 2 km de Caransebeş. La Berecsău pictează biserica folosind tehnica în ulei.

În 1993 câştigă concursul Institutului de Artă din Timişoara,unde din 1990 era student la secţia pictură,clasa profesorului Romul Nuţiu, promoţia 1996. Preferând compoziţiile, se apropie de linia bizantină exprimând o dinamică aparte, încercând să se apropie de poezia picturii. Artiştii pe care îi admiră sunt Brâncuşi şi iconarii bizantini.

Din 1982 participă la numeroase expoziţii personale şi de grup. De asemenea a participat la mai multe tabere de creaţie. Din anul 1997 este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România,filiala Reşiţa, judeţul Caraş-Severin.

Într-o seară am stat de vorbă, la un pahar de vin, cu un artist, un om deosebit, prietenul meu Viorel Coţoiu. Soarta a fost mai aspră cu el, în primul rând probleme grele în sânul familiei, apoi trăind într-o lume care l-a înţeles târziu… pornind de jos, urcând treaptă cu treaptă pe altarul artei a reuşit să-şi îmblânzească propriul lui destin. Ca fapt divers desenează cu ambele mâini la fel de bine. Pictorul Viorel Coţoiu lucrează mult şi din păcate nu este recunoscut încă la valoarea lui! Se pare că aceasta este destinul artistului.

>>>>>

IONUŢ CARAGEA, POEZII DE DRAGOSTE, Fides, Iaşi, 2010

Prefaţă: Corneliu Leu

Cine nu ştie că Iubirea este apanajul poeţilor? Cine n-a aflat încă faptul că, doar iubind, ori doar nefericit fiind din iubire, poetul poate zămisli capodopere? Poetul este veşnicul îndrăgostit care aşterne în pagini iubirea, plăsmuirea lui care prinde viaţă, la fel ca statuia sub mâinile îndemânatice ale sculptorului, la fel cum pictorul îşi zugrăveşte-n culori nemuritoare fiinţa iubită. Poate că nicăieri în artă, iubirea nu-şi găseşte un sălaş mai propice decât în Poezie… Aşa se şi cade… Aşa e firesc… Lirica de dragoste a lumii, din toate timpurile, a demonstrat-o cu prisosinţă. Nici un poet n-a existat fără să fie atins de aripa iubirii şi fără să dorească să-şi înnemurească sentimentul ori pe fiinţa iubită. Astfel s-au născut marile capodopere. Din iubire.

Ne aflăm în faţa unei cărţi închinate iubirii. O antologie tematică de autor, semnată Ionuţ Caragea. Beneficiind de o prefaţă scrisă de reputatul Corneliu Leu, noul volum de versuri ne uimeşte şi de această dată cu adâncimea trăirilor sale lirice, alegându-şi această temă fundamentală care i-a sedus pe toţi creatorii.

„Dar de ce vorbim despre iubire când nu se poate exprima în cuvinte?”  – se întreabă autorul în pragul catedralei sale de cuvinte. Deşi mărturiseşte dintru început că: „nu aceasta este calea” sa, Ionuţ Caragea alcătuieşte unul dintre cele mai frumoase şi adevărate poeme despre dragoste:

„Dar de ce vorbim despre iubire când nu se poate exprima în cuvinte? Poate că ar fi mai bună o lume de muţi. Ar rămâne ochii, eh, ochii. Cum poate exista iubire când există atâta dezgust? Poate că ar fi mai bună o lume de orbi. Rămân gemetele orbilor şi scâncetele muţilor. Poate ar fi mai bună o lume de surzi. O lume de surzi, muţi şi orbi. Dar rămân mâinile şi picioarele. >>>>>

S-a întâmplat ca unii prieteni sau cunoscuți să-mi spună că nu agreează cubismul sau că nu îl înțeleg. De regulă, sânt cei care preferă pictura realistă, figurativă, „care oglindește realitatea așa cum este ea”. Or, pictura adevarată nu-și propune niciodată să oglindească realitatea exact așa cum este. Treaba asta o face fotografia de amator. Pictura își propune să atace convenția, să distrugă iluzia, să comunice privitorului interpretarea subiectivă a artistului.

Cubismul, apărut la începutul secolului trecut, a fost poate cea mai importantă revoluție în pictură, după cea a descoperirii perspectivei în epoca Renașterii. Inițiat de George Braque și Pablo Picasso și-a câștigat repede mulți adepți. Istoria artelor consemnează „Domnișoarele din Avignon” (Picasso) și „Viaduct în Estaque” (Braque) ca fiind primele tablouri cubiste. Ele erau puternic geometrizate, în ele dispare perspectiva. În fapt, cubismul, născut fără o platformă, fără un manifest, precum alte mișcări, își propune să atace convenția, să distrugă iluzia, să creeze o imagine bazată  pe apropiere.

De aici, o nouă concepție asupra lumii, care generează în fapt un nou mod de gândire… Evoluția cubismului a cunoscut cel puțin trei etape. La început, predominau formele geometrice fundamentale, apoi, a urmat o fază analitică, cu descompunerea obiectului în suprafete geometrizate până la abstract. În sfârșit, s-a ajuns la cubismul sintetic, care restabilește contactul cu realitatea prin asocierea unor motive cunoscute.>>>>

Scriitor clasic român (1852-1912), dramaturg, prozator şi publicist, descendent dintr-o familie de actori,Ion Luca Caragiale şi-a făcut debutul la revista umoristică „Ghimpele” în 1873, la 21 de ani. A scos apoi el însuşi revista ,,Claponul” în 1877 şi „Calendarul Claponului” în acelaşi an, importante pentru formarea talentului său de scriitor satiric. În 1901 a editat revista de satiră socială „Moftul Român”. Este cel mai de seamă autor de comedii de moravuri şi de caracter din literatura română. Creaţia lui se distinge prin caracterul ei popular, prin fineţea, precizia şi profunzimea observaţiei şi analizei psihologice. Foloseşte bogate resurse ale comicului de situaţie şi de limbaj, provocând în mod firesc râsul irezistibil. Caragiale a ridicat comedia şi schiţa umoristică românească la valoarea marilor opere satirice ae literaturii mondiale. Scrie şi epigrame în care satirizează vicii ale contemporanilor. Astfel sunt următoarele:

UNUI SENATOR

Cănit? Şi crezi că ăsta-i chipul

Să-ntinereşti în adevăr?

Ca Venerii să-i fii discipul

Mai va ceva pe lângă păr!

UNUI CLUBMAN

La cărţi, cu-un as eşti asasin

„Cu spada-n luptă, spadasin;”

Dar fără spadă, fără as,

Tu singur spune: ce-ai rămas?

(Moftul Român, 24 iunie 1901)

>>>>>

Note de lectură

Orice nouă reeditare a vreunei lucrări din opera lui Lucian Raicu este încă un act de necesară repunere în circulaţie a unei valori. La o ediţie de  „opera omnia Lucian Raicu” nici nu îndrăznim să visăm, deşi ar fi, în cazul lui, un lucru normal şi elementar.

În acest context, e de salutat iniţiativa  a editurii “Hasefer”, aceea de a reuni într-un volum antologic, fragmente revelatorii din textele lui Lucian Raicu despre literatură, critica literară, lectură, despre propria sa metodă de abordare a (capod)operei.

Titlul acestei excelente antologii semnate de Carmen Muşat, „Dincolo de literatură”, ne chiar chiar domeniul spre care tinde demersul marelui critic. Acest „dincolo” îl viza el întotdeauna. Asta a făcut în tot ce a scris. Prin amplitudinea unghiului vederii, prin fineţea intuirii nuanţelor  şi originalitatea gândirii sale despre literatură şi critica literară, Raicu a găsit cu adevărat „calea de acces” (titlul unuia din volumele sale) la misterul „abisal” al operei, printr-un fel de vizionarism cuprinzând un spaţiu întins până „dincolo de literatură”: „Caracteristica veritabilei literaturi, aceea de a fi ceea ce nu este, ceea ce este dincolo de ea…Zonele ultime, care depăşesc fiinţa literaturii, se revelează numai celui capabil de comuniune cu însăşi această fiinţă, luată în sine, dotat cu vocaţia iubirii pentru ea, pentru ceea ce nu este decât ea, într-o singură clipă valorând cât eternitatea”.

Pentru Lucian Raicu creaţia literară se situează la o altitudine de-a dreptul mistică: „Dacă undeva «mistica dăruirii» şi «mistica» pur şi simplu au un sens, îl au cu siguranţă în spaţiul creaţiei, al actului creator”.>>>>>

(…) O apreciez, însă, prea mult pe Rodica Elena Lupu ca intelectual căruia îi pasă şi iată-mă aşternând pe hârtie câteva gânduri. Am citit aceste poeme şi uşor surprins, şi cu interes, iar nu o dată, ca atunci când am ajuns la „Clipa”, la „Voi trăi”, la „Tainic joc”, la „Comoara tristă”, la „Drum închis”, la „Tainele mării nu se ştiu de pe mal”, la „Scara cu flori”, la „Toamna”, la „Iubită mamă”, cu o emoţie tulbure. (…)

Octavian PALER

***

(…) Am tradus cu plăcere această Poezie, care, trebuie s-o recunoaştem, la început ne-a intrigat, alteori ne-a lăsat interzis, anumite poeme fiind descinse parcă din pana marilor Poeţi ai Panteonului literaturii române unde, e de presupus, va avea un loc al ei. Alteori, ne întrebăm de unde provine această poezie, care sunt sursele ei şi ce a inspirit-o. Lupa extreme de puternică cu care operează Traducătorul, ne-a edificat curând! Pare o variantă feminină a eliadescului Mit al Veşnicei Reîntoarceri… Dar care nu întoarce spatele Realităţii, oamenilor, Timpului ori Spaţiului, într-o mişcare rectilinei spre Înalt. Superb!

Prof. Univ. Dr. Constantin FROSIN, Officier des Palmes Académiques, Officier des Arts et Lettres

Câteva poezii din acest volum:

CU ÎN-CE-TI-NI-TO-RUL

Aerul e doar o aburire,

doar un spaţiu din care au migrat clipe,

din care s-au scurs lacrimile,

acolo sus-sus la fereastra singurătăţii,

un Auschwitz de rame căzând sau urcând,

un gând imens construit din sticle,

concave
convexe
cum stai ca un porumbel de granit>>>>>

DESPRE MINE

despre mine – de-acum

voi vorbi la trecut: ceilalţi

nu vor vorbi

deloc

smulge-mă somnului – Doamne

să n-aud paşii morţii

smulge-mă vieţii – să

nu mai simt – priponită în nări

duhoarea crimei perpetue

.

mi-e silă  – ruşine cumplită mi-e – de muncile

sângeroase ale

pământului – mi-e indiferentă

crucea de martir – exasperat sunt de

repetiţiile conştiincioase ale absurdului

>>>>>

Am primit invitaţia de a vizita Galeriile Thuillier din Paris unde expune pictorul Victor Franco. Victor Franco este un nume circulat. Există un matematician cunoscut la Universitatea Berkeley din California, un istoric reputat şi un celebru businessman, un muzician francez şi un editor elveţian, un vicepresedinte de companie internaţională şi un boxer mexican, un inventator belgian şi un economist luxemburghez… şi toţi se numesc aşa, precum omul nostru din Hulon.

L-am cunoscut la vernisajul unor pictori colegi. Un bărbat simpatic, vorbitor (şi) de franceză, comunicativ… Cu o biografie interesantă care începe în Egipt, unde s-a născut şi de unde a ajuns în Israel la virsta de 11 ani, cam o dată cu declaraţia de independenţă a statului. În continuare, trăirile lui se confundă cu istoria recentă a ţării, pâna la prezentul în care preocupările artistice ocupă primul loc.

Victor Franco este sculptor, pictor, gravor. În palmaresul lui se înscriu mai mult de zece expoziţii personale şi participarea la o sută douazeci de expoziţii internaţionale în Europa, Statele Unite, Australia, Canada, Noua Zeelanda… Statui monumentale îmbogătesc peisajul mai multor localităţi urbane.

Şi acum, expoziţia de la Paris. Adică din “groapa cu lei”… Mai poate un artist plastic să trezească interesul în capitala internaţională a artelor, locul unde s-au născut şi au murit stiluri şi curente, experienţe nastruşnice şi revoluţii ciudate, încercări extravagante şi căutari exuberante?! Poate că aici e locul şi acum e momentul unei arte calme, care invită la meditaţie şi poezie. Victor ne propune în tablourile lui o lume a căror elemente realiste se confundă cu imaginarul. Peisajele, pictate într-un loc bântuit de conflicte şi atentate ucigaşe, pledează pentru umanism şi înţelegere. >>>>>