CETATEA LUI BUCUR * literatură , arte , cărţi

Motto:

TRECEA  EMINUL

Ca un “memento mori” pe sub plopi

treceai cu ianuarie impar…

Pe-aici nu s-a-ntâmplat

decât o poezie tristă…

Câte un gând hoinar pe nuferi,

câte-o iubire-albastră-n cupe

şi uneori se face seară pe deal…

Abia atunci îmi amintesc de tine

şi verbul devine fraged

ca dintru începuturi…

(Limba română mai are acolade

de epigoni cu şcoli înalte)…

Eu, Cătălina, privesc spre zenit

în aşternerea clipei tale în stea…

Mai vii, Emin! Poeţii-şi dorm

nestinsa geană din tei

în lungul prilej al durerii…

Dacă Mihai Eminescu ar fi păşit în viaţă peste pragul veacului zbaterilor noastre, altfel ar fi fost sonorizate troienele de critici literare ninse în ani peste Luceafăr? Retorica variantelor acestei întrebări se poate afla nu în vastul material bibliografic, nu în comprehensiunea atâtor şi atâtor mari autori aşternuţi pe calea-I stelară,  nu în viaţa Lui fostă viitoare. Unde aşadar? În Marele „NU”!

Pentru că geniul nostru pustiit şi dacă ar fi devenit contemporan cu George Călinescu, Cezar Petrescu, Perpessicius, Tudor Arghezi, ca să enumăr doar patru dintre exegeţii imediat cronicari ai Poetului, n-ar fi schimbat vreodată trăirea Marelui „NU”.

Abscisele acestui punct de echilibru al întregii opere eminesciene sunt ramuri ale unui  „Nu” vital: dezamăgirea şi tristeţea.

Între axele acestor definiri lirice, alunecările şi urcuşurile cardinalului Eminescu au dat capodopere venind din mituri şi recreând miturile Poemei Române.

Era modest, refuza premii, refuza să publice, trecea însingurat prin meserii şi printre oameni. Chemat de însăşi Regina Carmen Sylva pentru a-l cunoaşte şi recunoaşte, Eminescu s-a comportat obişnuit, blând şi detaşat de realitate. El a trăit mereu în propriul înveliş uman, dar desprins de realitatea imediată. Caracteristic geniului, viitor mit, atemporal.

Eugen Simion descoperă în „Cuvânt înainte” la o antologie din poezia eminesciană, nu mai puţin de opt mituri de intensitate şi circulaţie universală:

- Mitul naşterii şi al morţii – „Scrisoarea I”, „Rugăciunea unui dac”, „Gemenii”, „Memento mori”;

- Mitul istoriei – „Scrisoarea III”, „Epigonii”, „Împărat şi proletar”;

- Mitul Înţeleptului (magul, învăţătorul) – „Andrei Mureşan”, „Rugăciunea unui dac”;

- Mitul erotic – „Floare albastră”, „Dorinţa”, „Lacul”, „Sara pe deal”;

- Mitul întoarcerii la elementele primare – acesta e cuprinzător întregii opere de la „Fiind băiet păduri cutreieram”, până la „Mai am un singur dor”;

- Mitul oniric – „Sărmanul Dionis”;

- Mitul creatorului – „Luceafărul”, „Odă” (în metru antic);

- Mitul Poetic, în care “poezia pune haine de imagini pe cadavrul trist şi gol’’.

Eu, ca cititor şi Cătălină, le consider într-un factotum de Mit „NU”! Să nu confundăm acest mit cu negaţia hegeliană, cu simpla anti-teză, ca moment al dialecticii!

Mitul „NU” presupune imanenţă, presupune neantul din care vine şi putinţa definirii lui ca fiind absolut. Mitul „NU” i-a asigurat lui Eminescu eternitatea.

Desprind din critica lui Maiorescu, din anii 1868-1871, când încă îi mai analiza lui Eminescu prozodia şi îi considera „ironia amară” din „Venere şi Madonă”, „ceva mai aprofundată ca a lui N. Nicoleanu”, desprind ziceam, sesizarea vagă a criticului pentru Marele „NU” eminescian.

Maiorescu a numit pe atunci Epigonii, „o antiteză exagerată care cu greu va încălzi cititorii mai critici de astăzi”. Şi continua cu aprecierea la  „Mortua est”, ceva mai tolerant, cu „precizia limbajului”, însă definind inconştient critic, Marele „NU” care năştea capodopere. Conchidea: „Nu inţelegem, nu putem primi această neglijenţă a formei”. Aşadar „NU”!

Ne amuzăm astăzi cu astfel de interpretări critice? Le aşezăm doar cronologic şi garantăm că nu a fost nevoie, dacă destinul fizic al Poetului a cerut asta, ca Eminescu să treacă viu în secolul războaielor şi a purificării binelui. El, oricum, pe orice pătrar al luminii, ar fi vieţuit absolut definit. Unic şi irepetabil! Inadmisibil şi Mit!

Poeţii, doar Poeţii, i-au aflat şi cântat acest „NU” definitoriu geniului …

Marin Sorescu – „Trebuiau să poarte un nume”:

“Eminescu n-a existat.

A existat numai o ţară frumoasă
la o margine de mare
unde valurile fac noduri albe,
ca o barbă nepieptănată de crai.”

Nichita Stanescu – “Triptic eminescian”:

“Peşteră absorbitoare

Cerc absorbitor de punct

Corn de melc care nu doare

Suntul resorbit în sunt”.

Definiri limpezi, dar nu pentru ochii criticilor, ci doar pentru istoria spiritului românesc, pentru mitologia sa din toate timpurile!

Şi, mai aproape ca timp fizic de Eminescu, Tudor Arghezi,  în sclipitorul său joc de lasere cerebrale care l-a poetizat, a sesizat Marele “NU” eminescian, cel mai aproape de adevăr: “De fapt, poezia caracteristică şi mare a lui Eminescu se ridică din mâhnire. Speranţa, credinţa, mângâiere, nimic nu se găseşte la Eminescu. Locul de încolţire e dezamăgirea. Dezamăgirea a dat limbii româneşti o capodoperă de amărăciune glacială care se cheamă Luceafărul.”

Însă definirea la ars poetica eminesciană şi reflectată în gândirea filozofică a geniului pustiit mitologic în „NU”, rămân cuvintele Poetului însuşi, scrise de mâna lui pe marginea unei variante a „Luceafărului” (colecţia de manuscrise a Academiei Române): “În descrierea unui voiaj în Ţările Române, germanul K. povesteşte legenda Luceafărului. Aceasta e povestea. Iar înţelesul alegoric ce i’am dat este că dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte, însă, pe pământ, nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar nici noroc’’…

Ştia…  Se ştia Mitul lui “NU”!

Rămâne ca anii ce vor veni în critica literară să-i menţină locul de Luceafăr mitic în literatura românească.

CRISTINA ŞTEFAN