CETATEA LUI BUCUR * literatură , arte , cărţi

REPORTAJ DIN ŢARA SFÂNTĂ

Tel Aviv –ul a împlinit, în 2009, 100 de ani! A avut loc festivitatea oficială a acestui eveniment, care a declaşat  o serie de manifestări publice. Asta – în clădirea vechii Primării a oraşului, din piaţa Bialik. Strada care duce către acest loc a fost „reconstituită”, căpătase înfăţişarea pe care o avusese în primii săi ani de existenţă, adică cu un secol în urmă… N-au lipsit vânzătorii de sifon, văcsuitori de ghete (lustragiii), trasurile-căruţă care anticipau, desigur, taxiurile de azi… Preşedintele Israelui, Şimon Peres, care a copilărit în Tel Aviv, a spus, printre altele, că oraşul acesta e un oraş al dragostei, un oraş colorat şi furtunos…

Tal Aviv. În traducere – „Colina Primăverii#. Un oraş extraordinar. Frumos şi urât şi plin de contraste, catifelat şi aspru, aristocratic şi popular, dinamic şi liniştit, ultra-modern şi mizerabil. Şi unic. Aş vrea să vi-l prezint aşa cum este,dar mai ales aşa cum îl văd şi îl cunosc eu. O poveste făcută din mai multe povesti. O poveste adevărată – îmi asum acest risc –  de pe malul Mării Mediterane. Din Israel.

O mare albastru – verzuie. O mare caldă, bună, puternică, imensă. Un oraş la margine de imensitate. Vecin cu infinitul Mării şi aflat în continuarea lui. La începerea construcţiei sale, în urmă cu 100 de ani, era vecin şi cu deşertul. Alt pustiu, altă imensitate, alt infinit. Oamenii – între două infinituri –  au visat la o primăvară a vieţii. Au visat printre coline de nisip. Au visat în deşert. Dar nu în zadar. Azi metropola Tel Aviv, Colina Primăverii (sau „Colonia primăverii”), e un spaţiu citadin cu un milion de locuitori. Teritoriul său urban include, pe lângă Tel Avivul propriuzis, o serie de oraşe satelit: Ramat Gan, Petah Tikva, Ghivataim, Bnei Brak, Bat Yam, Holon, Rişon Le Ţion, Ramat Haşaron, Herţlia…

Tel Aviv-ul este azi un oraş cu o economie puternică, aici stau şi câţiva din marii bogătaşi ai lumii, aici industria de diamante este regină, domnind într-o monarhie imaginară alături de un rege şi mai  puternic, energic şi în plină dezvoltare, denumit High Tech (cum îi spun toţi: haitec). Dar câţi regi şi regine sunt încă aici?!  Neîncoronaţi, e drept, dar nici că au nevoie de coroană… Spre a ieşi dintr-o enumerare, oarecum anostă, intercalez, aşa cum şi în viaţa de zi cu zi se amestecă lucrurile, intercalez un adevăr incontestabil : Tel Aviv-ul este, cum e şi supranumit, oraşul fără pauză, fiind, zi şi noapte, fără întrerupere, marele Centru al distracţiei, al barurilor şi restaurantelor (să nu uitam să trecem şi pe la restaurantul românesc „La Paul”, unde susţine un show de mare succes, în fiecare vineri seara, renumita Mariana Lungu), al cluburilor de noapte, dar şi al teatrelor, al renumitei Filarmonici, condusă de Zubyn Metha, al marilor săli de spectacole de tot felul, al galeriilor de artă, al muzeelor şi cenaclurilor. In mijlocul acestor edificii, şi la loc de cinste, foarte preţuit de originarii din România (şi nu numai) se află o instituţie care s-a distins prin seriozitate şi calitatea manifestărilor sale: Institutul Cultural Român.

Ne plimbăm acum prin „Oraşul alb” – acest muzeu în aer liber, care este, de fapt, Tel Aviv-ul începuturilor sale moderniste, alcătuit din vreo 4.000 de case albe cu o a arhitectura originală, elegantă şi funcţională, încă din anii 1930 şi recunoscut, nu de multă vreme, de către UNESCO, ca parte a bogăţiei spirituale a întregii lumi, prin valoarea şi frumuseţea sa. Mergem pe Bulevardul Rothschild. Aici întâlnim nu numai case mari cu câte două etaje, dar şi bloculeţe la fel de cochete şi specifice locului, ilustrând curentul arhitectonic elegant şi funcţional, marcat de o puternică originalitate, cunoscut sub numele de Bauhaus.

Tot aici găsim şi marile şi impunătoarele clădiri ale unor bănci mari şi puternice, implicate adânc în viaţa şi neviaţa aproape a fiecăruia dintre cetăţenii ţarii. Cladiri mari, impunătoare, ale caror certificate de naştere sunt mai recente, dar armonizându-se firesc cu oraşul alb. Marea finanţă, bursa, oligarhia finaciară – iată o super-regalitate invizibilă,dar prezentă peste tot. Sediul ei este tot aici. Sau, mai corect, şi aici. In Tel Avivul marilor societăţi, al oamenilor de afaceri, în Tel Avivul marilor artişti, în Tel Avivul marilor speranţe, în Tel Avivul unor „homleşi” dormitând, înveliţi iarna în cartoane şi vara în muzica valurilor mării sau cea înepărtată a localurilor de noapte. Ori, uneori, ziua, chiar de razele soarelui, pe o bancă, într-un parc mai obosit.

Oligarhia financiară, din bătrânul tânăr Tel Aviv, atât de divers şi de multiplu. Din batrânul tînăr Tel Aviv,  unde nu lipsesc nici casele de toleranţă, traficul de carne vie – sub toate formele, unde nu lipsesc nici domnişoarele de însoţire a marilor afacerişti…  Şi să nu trecem sub tăcere, n-avem de ce şi nici nu vrem, Tel Aviv-ul cu droguri, cu sinucideri sau crime şi indivizi dubioşi. Totodată, Tel Aviv-ul de astăzi este un oraş viguros, energic, o metropolă cosmopolită, în care, ca-ntr-un Turn Babel adaptat la civilizaţia israeliană de azi, poţi auzi vorbindu-se aproape toate limbile lumii şi, în primul rând, ebraica.

El este poarta principală de intrare în ţară, prin noul şi modernul Aeroport de la Lood. Pelerinii cei mai pioşi poposesc şi ei, mai întâi, aici, ca apoi să viziteze locuri de suflet şi reculegere, de rugă şi minuni, de speranţă şi de bunătate… Pe aici, prin această metropolă laică, trece credinţa în mai bine, în înţelegerea pe care Dumnezeu o dă oamenilor şi cea pe care oamenii sunt îndemnaţi să şi-o dea între ei. Pe aici, prin Tel Aviv-ul încercat, de-atâtea ori, de atentate teroriste. Cu sânge este scris drumul civilizaţiei, cu lacrimi şi sudoare. Dar viaţa merge puternic înainte, căci acesta e singurul drum posibil, aşa după cum Tel Aviv-ul este unic şi solid şi triumfător.

A venit timpul să subliniez, dar nu simplu, ci apăsat, cu majuscule de respect şi consideraţie adevărată, că pe lângă faptul că oraşul este, în mod indiscutabil, Centrul cultural al ţării, şi pot afirma cu mâna pe inimă ca se face cultură de cea mai bună calitate – el este şi casa marelui monstru sacru, Presa, această super putere în stat, câinele (rău) de pază al democraţiei adevărate din aceste locuri. Şi am în vedere, în primul rînd, marile ziare centrale.Tot aici apar ziarele şi revistele principale în limba română: cotidianul „Viaţa noastră”, săptămânalul „Jurnalul săptămânii” şi încă o serie de publicaţii cu cititorii lor credincioşi. Dar înaintea tuturor şi mai presus de toate este excelenta revistă „Minimum”, scoasă de publicistul şi scriitorul Al. Mirodan, publicaţie de mare notorietate publică, nu numai în Israel, ci şi în lumea bună din întreaga lume.

Calitatea presei şi percutanţa ei în actualitatea de fiecare zi a ţării – ca să revenim la publicaţiile în limba ebraică – sunt formidabile. A fi ziarist aici înseamnă, pe lângă talent, a avea curajul extraordinar şi uneori inconştient al unor kamikaze puşi în slujba adevărului şi ideii de bine, în slujba corectitudinii şi mai ales a informării cu  tot ce-l interesează pe cititor. Şi asta cu orice risc, cu orice preţ. Sunt aici ziarişti de o valoare şi o forţă excepţionale. Mă refer la cei adevăraţi. Căci sînt şi lepre, japiţe şi jigodii… Dumnezeu, cu siguranţă, îi are în vedere.

Două vorbe despre industria metropolei. Şi am în vedere acum nu numai zonele special destinate producţiei mari şi mici din Tel Aviv, dar şi cele, atât de multe, din oraşele satelit. Aici se produce totul. Tot ce se cere. La margini de oraş. In zone industriale anume amenajate. Marea şi mica industrie produce repede şi bine. Concurenţa este acerbă. Legea ei de bază acţionează fără greş: cine-i mai bun – continuă . Asta e o formulare optimistă. Ea implică însă şi drama şi uneori trgedia celor mai slabi şi cu mai puţin noroc. Mai ales acum, când criza economică mondială se substituie uneori Doamnei cu coasa. Dar suntem cu toţii cu ochii pe ea. Şi sper că şi Dumnezeu…

Ceea ce mă impresionează pe mine acum, aici, este că văd un oraş furnicar, dinamic, alert, însă şi tihnit, cu oaze de linişte şi pace în mijlocul tumultului, cu oaze de răcoare în toiul arşiţei, dar, mai ales, cu oaze de tinereţe, dragoste şi speranţă… Verdeaţă, copaci bogaţi şi umbroşi, case, blocuri, industrie, locuri de petrecere a timpului liber – toate  în oraşul acesta mare şi viu şi fremătător, ridicat aici din pământ, din piatră seacă, pe locul fostului deşert. Ce-a mai rămas din nisipul de altă dată? Doar plaja, litoralul, superbul litoral telavivian. Trupuri sumar îmbrăcate, aş spune mai curînd abundet dezbrăcate, bronzate, bine făcute, armonios arcuite, savurând infinitul clipei din firele de nisip auriu, fire calde şi bune, indiferente la griji, frământări, drame şi tragedii care există şi aici, la Tel Aviv, ca şi oriunde… Alături de mari şi mici bucurii. Ca, din nou – oriunde. Dar nisipul plajei te absoarbe în căldura lui cosmică şi te face insignifiant şi absent la tot ce nu-i contopirea omului cu cerul, cu apa şi pământul, în clipa bucuriei de a fi parte din Existeţă. Atât şi nimic mai mult.

Dar clipa trece şi rămâne ecoul ei, şi tu trăieşti din ecou în ecou, din clipă-n clipă, numai tu şi nisipul tău, şi femeile acelea minunate, bronzate şi voluptoase, şi copii care joacă mingea cu palete, şi chioşcurile elegante, şi cafenelele şi restaurantele cu măncăruri pe alese, cu cafele şi băuturi de tot felul, şi băieţii aceia trupeşi de sub duşurile în jet ale plajei, care, chiuind, încearcă să acopere zgomotul valurilor şi vuietul maşinilor de pe şoseaua paralelă cu marea.

Intâi e oraşul. Apoi e şoseaua de lângă faleză, pe care sunt implantate, semeţ, marile hoteluri – „Sheraton”, „Crawne Plaza”, „Hilton”, „Dan” , „Dan Intercontinental”…  Urmează plaja cu pulberea ei  de aur. Şi, în sfârşit – esenţa esenţelor – apa mării, bună, primitoare, imensă, uitată de timp, de timpul care, consecvent cu sine însuşi, roade şi distruge cu tenacitate, incontinuu, tot ce-i cade-n mână. In confruntarea asta cu timpul, marea – mult mai concretă decât acest zeu al ei, care este însuşi Timpul – are un cuvânt greu de spus. Marea, cu valurile şi răcoarea ei din timpil lungii veri israeliene, cu uitări şi cu vise, cu plăcerea nesfârşită de a te scufunda în neant.

La margine de infinit, Tel Aviv-ul, metropolă modernă şi strălucitoare, salută lumea, de pe teritoriul altui infinit, care e Lumea de pretutindeni. Un zâmbet, deci, între două infinituri. Din partea unui tânăr, în vârstă de 100 de ani.

Un zâmbet de salut, de pe Colina Primăverii.

Al dumeavoastră,

Roni CĂCIULARU

Tel Aviv, Israel

decembrie 2009