CETATEA LUI BUCUR * literatură , arte , cărţi

Convenţia de la Paris din 1858 şi Unirea Principatelor Române Moldova şi Ţara Românească sub Cuza Vodă

Valeria Bălescu

isldvaleria_balescu@yahoo.com

Anul acesta se împlinesc 152 (o sută cincizeci şi doi) de ani de la încheierea Convenţiei de la Paris, din 1858, moment istoric important în devenirea statului român modern.

Textul acestei Convenţii a constituit baza unei lucrări de dimensiuni liliputane (L = 8,5 cm; l = 6,5 cm şi gr = 3,5 cm), apărută la Tipografia C.A. Rosetti, în 1859.

Pe parcursul a 665 de pagini, în limba franceză şi română, cu infuzie de elemente chirilice (specific scrierii mijlocului de sec. XIX, de trecere de la alfabetul chirilic la cel latin), cartea cuprinde, integral, alături de textul Convenţiei şi documentele anexe, precum şi protocoalele celor 19 şedinţe ale reprezentanţilor puterilor semnatare, din perioada 22 mai-19 august 1858.

Un astfel de exemplar s-a păstrat, peste timp, în arhiva Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I” (în continuare M.M.N.), în cadrul colecţiei „Carte veche şi rară”.

Diplomaţia europeană şi Unirea Principatelor Române Moldova şi Valahia.

„Echilibrul” european creat la 1848, devenind tot mai fragil, avea să ducă la izbucnirea  Războiului Crimeii, în 1853.

Ascuţirea rivalităţilor dintre Anglia şi Rusia, între Rusia şi Austria, tendinţa Franţei de a-şi reface prestigiul şi a-şi recâştiga poziţiile, pe fondul luptei generale a naţionalităţilor, de a se constitui în cuprinsul statelor naţionale, proprii (Prusia şi Sardinia s-au situat pe primul plan), au generat, redeschiderea problemei orientale, pretextul nimerit pentru soluţionarea conflictelor provocate de lupta pentru putere, pentru stabilirea unui nou echilibru European.

Început între Rusia şi Turcia,  prin ocuparea şi de această dată a celor două Principate române (Moldova şi Ţara Românească) de trupele ţariste, curând, conflictul căpăta un caracter european, prin angajarea Franţei, Angliei, Sardiniei şi Austriei.

În noile împrejurări istorice, războiul Crimeii transformase cauza celor două Principate româneşti într-o problemă europeană.

Faptele reliefau, în ceea ce privea Principatele, că exista o legătură indisolubilă între unitate şi independenţă, că aceste atribute puteau fi dobândite nu prin bunăvoinţa Marilor Puteri, ci în lupta împotriva lor. De aceea, prin experienţa dobândită, emigranţii revoluţionari români care părăsiseră ţara după înfrângerea din 1848, într-o asemenea conjunctură, şi-au concentrat eforturile propogandei spre captarea interesului diplomaţiei europene, precum şi pentru obţinerea sprijinului opiniei publice internaţionale.

Încă de la 1848, deviza supremă a revoluţionarilor români fusese: DREPTATE! FRĂŢIE! UNITATE!

După înfrângerea revoluţiei, prin Convenţia de la Balta-Liman, din 19 aprilie/1 mai 1849, în Principate era restabilită dominaţia celor două mari Puteri: Turcia – suzerană şi Rusia – protectoare.

Departe de a accepta starea de fapt impusă din afară, în 1849, adoptând o poziţie fermă faţă de maniera în care, prin această Convenţie, cele două Puteri îşi arogau dreptul de a dispune de soarta poporului roman, românii aflaţi în exil, prin diferite moduri, au protestat. De pildă, prin înfiinţarea Asociaţiei române pentru conducerea emigraţiei, militanţii unionionişti în afară de faptul că îşi exprimau vehementul protest împotriva actului internaţional arbitrar, intenţionau şi coagularea spiritelor în jurul programului revoluţionar, a cărui expresie erau unitatea şi libertatea naţională. „Unitatea naţională” era, după expresia liderului Nicolae Bălcescu, singurul principiu de viaţă, singurul principiu de mulţumire […]. Nu poate fi fericire fără libertate, nu poate fi libertate fără putere – sublinia el –  şi, noi românii nu putem fi puternici până când nu ne vom uni în unul şi acelaşi corp politic.

Fără să piardă din vedere acest ţel suprem – Unirea cea mare — şi ţânând seama de învăţămintele revoluţiei, de disponibilităţile diplomaţiei şi de împrejurările internaţionale, exilaţii şi-au fixat drept obiectiv apropiat unirea Principatelor, realizarea României, într-o primă etapă „măcar în cuprinsul îngust de la Carpaţi la Dunăre”, după expresia lui N. Iorga.

Opţiunea fermă a fost înlesnită atât de situaţia din Principate, cât şi de încrederea generală în izbucnirea unei revoluţii generale, europene, prin colaborarea repezentanţilor tuturor naţiunilor asuprite. În acest scop,  militanţii  români au aderat la Comitetul Democratic European, constituit la Londra, în iulie 1850, sub conducerea lui G. Mazzini.

Conjugate acestor eforturi au fost şi acelea de conferire a unui caracter organizat a mişcării unioniste din cele două Principate, pentru mobilizarea întregului popor de partea programului mişcării revoluţionare.

Prin finalizarea conflictului şi încheierea la Paris a Tratatului de pace, în martie 1856, problema românească intra, astfel, într-o nouă fază. În cuprinsul tratatului erau prevăzute şi o serie de articole legate de viitoarea organizare a acestor Principate.

Deşi rămâneau, pe mai departe, sub suzeranitatea Porţii, ele urmau să aibă o administrare independentă. În acest sens, o comisie specială, internaţională, întrunită la Bucureşti, reprezentând toate statele semnatare, aveau să facă propuneri. Totodată, se prevedea convocarea unor Adunări ad-hoc care „să exprime dorinţele populaţiilor cu privire la organizarea definitivă a Principatelor”. În urmă, o viitoare conferinţă, întrunită tot la Paris, urma să ia în discuţie aceste dorinţe şi să hotărască în consecinţă.

Forumul European a avut loc, într-adevăr, la Paris, cu începere din mai 1858. Cele 7 (şapte) Mari Puteri europene: Franţa, Austria, Prusia, Rusia, Sardinia şi Turcia, după aproape patru luni de dezbateri, au semnat o Convenţie, „Atingătoare de reorganisarea PRINCIPATELOR-UNITE A MOLDAVIEI ŞI A VALAKIEI”.

Spre o înţelegere cât mai exactă a politicii europeane în chestiunea Principatelor, în cele ce urmează redăm, pentru cei interesaţi, spicuiri din textul Convenţei, păstrând limbajul şi topica vremii.

[…] Maiestăţile lor Împăratul Otomanilor, Împăratul Austriei, Împăratul Francezilor, Regina Regatului-Unit al Marei Britanii şi Irlandei, Regele Prussiei, Împăratul tuturor Russiilor şi Regele Sardiniei, voind, conform cu stipulările Tratatului încheiat la Paris la 30 Martie 1856, a consfinţi printr-o convenţie, a lor din urmă înţelegere asupra organizaţiei definitive a Principatelor Moldovia şi Valakia, au numit drept plenipotenţi ai lor, pentru a negocia şi a subscrie zissa convenţie [...].

- Principatele Moldaviei şi Valakiei constituite d’acum înainte subt denumirea Principatelor Unite, Moldavia şi Valakia, rămân puse subt Suzeranitatea M.S. Sultanului (art. 1);

- În temeiul capitulărilor emanate de la Sultanii  Baiazet I, Mahomet II, Selim I şi Soliman II, care constituă a lor autonomie, regulând raporturile lor cu Sublima Poartă, şi care au fost consfinţite de multe Hatişerifuri şi mai cu seamă de Hatişeriful de la 1834; conform şi articolilor 22 şi 23 ale tratatului încheiat la Paris, la 30 Martie 1856, Principatele vor urma d’a se bucura, subt chezăşia colectivă a puterilor contractante, de privilegiurile şi imunităţile de care sunt în posessie.

Prin urmare, Principatele se vor administra în libertate şi’n afară de orice amestec al Sublimei Porţi, în ţărmurile stipulate prin unirea puterilor chezaşe cu Curtea Suzerană (art. 2).

- Puterile publice vor fi încredinţate în fiecare Principat unui ospodar şi unei adunări elective ce vor lucra, în casurile prevăzute de această convenţie, cu concursul unei comisii centrale comune ambelor Principate (art. 3);

-  Puterea esecutivă va fi esercitată de Ospodar (art. 4).

……………………………………………………………………………………………………………………………………….

– Principatele vor servi curţii Suzerane un tribut, anual a căruia sumă rămâne otărâtă la suma de un milion cinci sute mii de lei pentru Moldavia şi de două milioane cinci sute mii de lei pentru Valakia.

Învestitura se va da, ca şi în trecut, ospodarilor de către M.S. Sultanul.

o          Curtea Suzerană va combina cu Principatele măsurile de apărare ale teritoriului lor, în caz de atac din afară; şi va avea voie a provoca, printr’o înţelegere cu curţile garante, măsurile trebuincioase pentru stabilirea ordinului, dacă s’ar întâmpla a fi compromis.

Ca şi în trecut, tratatele internaţionale ce se vor încheia de curtea Suzerană cu puterile străine, vor fi aplicabile Principatelor în tot ce nu va atinge ale lor imunităţi (art. 8).

- În caz de călcare a imunităţilor  Principatelor, Ospodarii se vor adresa la puterea suzerană, şi, dacă nu s’a dat cădinţă (droit) reclamării lor, vor putea s’o dea prin agenţii lor reprezentanţilor puterilor căzaşe la Constantinopol.

Ospodarii se vor reprezenta lângă Curtea Suzerană prin agenţi (Kapu-kehaia) născuţi Moldavi sau Valaki nesupuşi la nici o jurisdicţie streină şi primiţi de Poartă (art. 9).

- Ospodarul va fi ales le Adunare pe viaţă (art. 10).

……………………………………………………………………………………………………………………………………………

- Va fi eligibil la Ospodărat, ori cine, în vârstă de 35 de ani şi fiu a unui tată născut Moldav sau Valak, poate arăta un venit în pământ de trei mii galbeni, destul să fi împlinit funcţii publice în timp de zece ani, sau să fi făcut parte de Adunări (art. 13).

- Ospodarul guvernă cu concursul miniştrilor numiţi de dânsul. Întăreşte şi promulgă legile; poate refusa întărirea sa […] (art. 14).

………………………………………………………………………………………………………………………………………………

- Adunarea electivă, în fiecare Principat, va fi aleasă pe şapte ani, după dispunerile eleptorale anecsate acestei convenţii (art. 16).

– Adunarea va fi convocată de Ospodar şi va trebui să s’adune, în fiecare an, la întâia Duminică a lunii lui Decembre.

Dăinuirea fie-căreea sesii ordinare va fi de trei luni.

Ospodarul va putea, de va fi trebuinţă, a prelungi sesia. Poate convoca Adunarea estraordinară sau a o desfiinţa. În acest din urmă cas este dator a convoca o adunare nouă, ce va trebui să fie adunată în termenul de trei luni (art. 17).

……………………………………………………………………………………………………………………………………………

- Adunarea va dezbate şi va vota proiectele de legi ce’i vor fi înfăţişate de Ospodar. Ea le va putea amenda subt reserva stipulată în art. 36, în cele ce s’ating de legi d’un interes comun (art. 20).

– Comisia centrală va avea şedinţa ei la Focşani.

Ea va fi compusă de şaisprezece membriĭ, opt Moldoveni şi opt Munteni. Patru vor fi aleşi de fiecare Ospodar dintre membrii Adunării sau persoanele ce vor fi împlinit funcţii înalte în ţară, şi patru de fiecare Adunare din sânul ei (art. 27).

……………………………………………………………………………………………………………………………………………

- Membrii comisiei centrale îşi păstrează dreptul d’a lua parte la alegerea Ospodarilor în Adunarea din care fac parte (art. 28).

- Comisia centrală este permanentă […] (art. 29).

………………………………………………………………………………………………………………………………………….

- Dispunerile constitutive ale noueĭ organisărĭ a Principatelor sunt puse subt ocrotirea comisieĭ centrale.

Ea va putea arăta Ospodarilor abusurile ce’ĭ vor părea de urgenţă a reforma, ş’a le sugera îmbunătăţirile ce vor fi de introdus în osebitele ramurĭ ale administraţieĭ (art. 32).

-  Ospodarii vor putea trimite comisiei centrale toate propunerile ce li se vor părea de folos a le preface în proiecte de legi comune amăndurora Principatelor.

Comisia centrală va pregăti legile d’un interes general comun ambelor Principate, şi va supune aceste legĭ, prin mijlocirea Ospodarilor, la dezbaterea Adunărilor (art. 33).

- Sunt privite ca legi d’un interes general toate acelea ce au drept obiect unitatea legislaţiilor, stabilirea, menţinerea sau îmbunătăţirea unireĭ duaniară, poştală, telegrafică, ficsarea taxeĭ monetare şi osebitele materiĭ de folos public comun ambelor Principate (art. 34).

– Odată constituită, comisia centrală va trebui să s’ocupe special a codifia legile în fiinţă, puindu-le în armonie cu actul constitutif al noueĭ organisări.

Ea va revisui regulamentele organice precum şi codul civil, criminal, de comerţ şi de procedură, astfel încăt, afară din legile curat de interes local, să nu mai fie în viitor de căt unul ş’acelaşi trup de legislare, care să fie în vigoare în ambele Principate, dupe ce a fost votat de amândouă Adunările, întărit şi promulgat de fiecare Ospodar (art. 35).

…………………………………………………………………………………………………………………………………………..

- Se va institui o Curte Înaltă de dreptate şi de cassaţie comună amăndurora Principate. Ea va şădea la Focşanĭ. O lege va face a ei constituire.

Membrii ei vor fi neschimbaţi (art. 38).

……………………………………………………………………………………………………………………………………………

- Miliţiile regulate ce sunt acum în fiinţă în ambele Principate vor primi o organisare identică, ca să poată, la trebuinţă, să se unească şi să facă o singură armie.

Se va face pentru aceasta o legiuire comună.

Afară d’aceasta se va face pe tot anul inspecţia oştirilor ambelor Principate de către inspectorĭ generalĭ numiţĭ în toţĭ aniĭ, cănd de un ospodar cănd de cel lalt. Înspectoriĭ vor fi însărcinaţĭ a vegia asupra întregeĭ esecutări a disposiţiilor otărâte, de a păstra miliţiilor tot caracterul de două corpurĭ ale aceleaşĭ armiĭ.

Ţifra oştirilor regulate, otărâte de regulamentele organice, nu se va putea mări mai mult d’o treime parte, fără o înţelegere prealabilă cu curtea suzerană (art. 42).

Miliţiile trebuie să se adune tot-d’auna cănd siguranţa din întru sau cea a otarelor va fi ameninţată. Reunirea lor poate fi provocată de unul sau altul din ospodarĭ, dar nu va putea avea loc de căt în urma invoireĭ amăndurora, şi se va înştiinţa curtea suzerană.

După propunerea inspectorilor, ospodariĭ vor putea asemenea să adune în total sau în parte, miliţiile în cămp de manevră sau spre a le face revistă (art. 43).

- Comandantul en Chef va fi numit cănd de un  ospodar, cănd de cel lalt, la întâmplare de reunirea miliţiilor. El trebuie să fie sau Moldovan sau Român de naştere. Va putea fi revocat de acel ospodar care’l va fi numit. La acea întâmplare, comandantul en chef cel nou va fi numit de către cel-lalt ospodar (art. 44).

- Miliţiile ambelor ţări vor păstra drapelurile lor în fiinţă, dar aceste drapeluri vor avea în viitor o panglică de coloare albastră, potrivită cu modelul alăturat la această convenţie (art. 45).

- Moldoveniĭ şi Romăniĭ vor fi toţi d’o potrivă înaintea legiĭ, înaintea contribuţii şi toţĭ vor avea d’o potrivă drept la funcţiile publice, în unul sau cel-lalt Principat.

Libertatea lor individuală va fi căzăşuită […].

Moldoveniĭ şi Româniĭ de orĭ ce rit (religie) creştin se vor bucura d’o potrivă de drepturile politice [...].

Toate privilegiurile, scutirile sau monopolurile, de care se bucură încă unele clase, vor fi desfiinţate; şi se va proceda fără întârziere la revizuirea legeĭ ce regulează raporturile proprietarilor pământului cu cultivatoriĭ, spre a se îmbunătăţi starea ţăranilor.

Instituţiile municipale, atăt cele orăşeneşti căt şi cele rurale, vor dobândi toată desvoltarea cătă coprinde stipulările acesteĭ convenţiĭ (art. 46).

…………………………………………………………………………………………………………………………………………….

– Spre a se conforma cu art. 25 al tratatului de la 30 Martie 1856, un Hati-Şerif, conform întocmaĭ cu stipulările presentei convenţiĭ, va promulga disposiţiile de maĭ sus, în curs de cinci-spre-zece zile, cel mult, după schimbarea ratificărilor (art. 48).

- În momentul publicării zisului Hati-Şerif, administraţia va fi dată de către caĭmacamĭ în fiinţă, în fie-care Principat, uneĭ comisiĭ vremelnice (căĭmăcămie) constituată  potrivit disposiţiilor regulamentuluĭ organic. În consecuinţă aceste comisiĭ vor fi alcătuite de presidentul Divanului princiar, de marele Logofăt şi de ministru din întru, cari au fost în funcţie sub ospodariĭ din urmă înaintea instalaţieĭ, de la 1856, a administărilor vremelnice.

Zisele comisii se vor ocupa îndată cu alcătuirea listelor electorale care trebuiesc săvârşite şi afişate în termin de cincĭ săptămâni.

Alegerile se vor face treĭ săptămânĭ după publicarea listelor.

A zecea zi ce va urma, deputaţiĭ trebuie să se adune în fie-care Principat, spre a proceda, în termenile otărâte mai sus, la alegerea ospodarilor (art. 49).

- Această convenţie se va ratifica, şi ratificările vor fi schimbate la Paris în termen de cincĭ săptămânĭ, sau maĭ curând de se va putea (art. 50).

Drept aceea plenipotenţiariĭ, au subscris’o ş’au pus pecetea lor.

Făcut la Paris, în zioa nouăspre-zece a luneĭ August 1858.

(L S.) Sabskris Fuad; Hubner; Walewski; Cowley; Hatzfeld; Kisseleff; Villamarina.

Aşadar, potrivit Convenţiei, cele două ţări române continuau să fie două state diferite, fiecare avându-şi domnul, adunarea, guvernul, armata, capitala şi administraţia sa. Era, de fapt, un act „întortocheat”, departe de voinţa de unitate a poporului român şi, care, pomenea în tot cuprinsul său de „moldo-valahi” ca de două popoare separate.

Cu toate acestea, Convenţia reprezenta un netăgăduit progres, prevăzând şi o serie de principii importante, ceea ce oferea prilejul militantului unionist V. Boerescu,  la 14/26 august 1858, să exprime că „Puterile europene ne-au dat garanţia lor, certitudinea că noi vom exista în viitor […]. Depinde de noi dacă vom şti să păstrăm drepturile strămoşilor noştri [...], dacă vom şti să înfăptuim Unirea. Europa ne-a ajutat – continua omul politic, rămâne a ne ajuta noi înşine. Noi mulţumim Europei că, cel puţin, ne-a arătat că Unirea poate fi posibilă”.

Şi Unirea a fost posibilă.

Eludând decizia europeană, precum şi printr-o intensă luptă politică împotriva duşmanilor interni, este bine ştiut că dorinţa de unire a românilor din cele două Principate s-a materializat la începutul anului 1859, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn, atât în Moldova (5 ianuarie) cât şi în Ţara Românească (24 ianuarie).

Cuza a considerat o datorie sacră „crearea şi desăvârşirea statului naţional – pe care a contractat-o odată cu urcarea pe tron şi, care trebuia să se înscrie, statornic, în linia politică de perspectivă a noului stat.”

Experienţa guvernării îi arătase însă nevoia prudenţei. Unirea şi desăvârşirea acesteia, mari prefaceri interne, au fost realizate împotriva voinţei Puterilor. Acestea au fost puse adesea în faţa faptului împlinit, într-o confruntare puternică, neîntreruptă, internă şi externă, sub ameninţarea continuă a intervenţiei armate.

Pentru consolidarea puterii şi înfăptuirea reformelor majore îi trebuiau prerogative mai largi decât cele prevăzute în Convenţie de la Paris, din 1858, ceea ce l-a determinat să adopte Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, la 15 iulie 1864.

Astfel, putem conchide că dacă împrejurările internaţionale au creat cadrul în care s-a impus problema românească, a cărei esenţă o reprezenta Unirea Principatelor, concretizarea acesteia i-a fost conferită de realităţile româneşti, de acţiunile politice ale românilor prin care au atras atenţia opiniei europene, dobândind sprijinul acesteia.

Summary:

After defeated Romanian revolution, from1848, many privileges were lost suitable with Convention of Balta Liman, May 1, 1849; but the revolution had quickened the national sentiment of the younger generation in all classes of society, and the expatriated leaders, dispersed throughout the great capitals of Europe, strenuously set to work to publish abroad the righteous cause of their country.

This propaganda had the fortune to be contemporaneous and in agreement with the political events leading to the Crimean War, which was entered upon to check the designs of Russia.. But at the Congress the unexpected happened.

The treaty of March 30, 1856, abolished the Russian protectorate, but confirmed the suzerainty of Turkey – not unnaturally, since the integrity of the Ottoman Empire had been the prime motive of the war. By prohibiting Turkey, however, from entering Romanian territory, save with the consent of the great powers, it was recognized indirectly that the suzerainty was merely a nominal one. Article 23 of the treaty, by providing that the administration of the principalities was to be on a national basis, implicitly pointed to the idea of union, as the organization of one principality independently of the other would not have been national. But as the main argument of Turkey and Austria was that the Romanians themselves did not desire the union, it was decided to convene in both principalities special assemblies (divans ad-hoc) representing all classes of the population, whose wishes were to be embodied, by a European commission, in a report for consideration by the Congress.

Disappointed in their hopes and reasonable expectations, the Romanians adopted the principle of  ”help yourself and God will help you”, and proceeded to the election of their rulers. Negotiations amounted to an agreement over a minimal and formal union – however, elections for the ad-hoc divans of 1859 profited from an ambiguity in the text of the final agreement (specifying two thrones, but not preventing the same person from occupying both) and made possible the rule of Colonel Alexander Joahn Cuza as Domnitor of the United Principalities of Wallachia and Moldavia on January 5 and 24, 1859 (of Romania from 1861). The great powers and Turkey finished by officially recognizing the action of the principalities in December 1861. The central commission was at once abolished, the two assemblies and cabinets merged into one, and Bucarest became the capital of the new state  Romania.

Alexander John Cuza consequently governed the country under the provisions of Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris (“Statute expanding the Paris Convention”), an organic law adopted on July 15, 1864. By this master-stroke the Romanians had quietly accomplished the reform which was an indispensable condition towards assuring a better future. The political moment was propitious.